Complet și complex, cu o largă deschidere de la dramă la comedie, cunoscut, îndrăgit, și apreciat de absolut toți românii, Horațiu Mălăele este divers și adânc implicat în cultură, fiind, pe lângă meseria de actor (sau prestator de servicii către populație, cum a afirmat aseară că scria, până mai ieri, pe cartea sa de muncă), regizor, caricaturist și scriitor.
Acum două sute și ceva de ani, Goethe spunea: ”La ce bun atâta risipă de sori și stele pe firmament , dacă un om este nefericit?”. Ei bine, de aproape jumătate de secol, menirea lui Horațiu asta a fost și este: să facă oamenii fericiți prin puterile lui și prin tot ceea ce întreprinde. Și se poate crede c-a reușit, măcar dacă ne raportăm la spectacolul de seara trecută ”Sunt un orb”, o nebunie de spectacol interactiv, care a emoționat, a amuzat și a fascinat publicul spectator în cocheta sală a Teatrului Național din Caracal.
Cu un decor inexistent, câteva lumini și un microfon, maestrul a avut sala la degetul mic, oferind generos căldură, pasiune, emoție, preluate totalmente în conștiința colectivă, făcându-i pe toți cei prezenți prieteni, apropiați și complici ai actului creator produs și consumat pe scenă. În fața microfonului, Mălăele este hipnotizant. Nu-ți poți lua ochii de la el, umple scena cu aura sa strălucitoare, este piramidal, este un zeu, este colosal, este ACTORUL. Un gest al său poate ridica publicul în picioare, o fluturare de mână sau o înclinare a trupului pot stârni hohote de râs, o lăcrimare cu ochelarii în mână poate sensibiliza până la durere o sală întreagă. Este printre puținii și ultimii actori uriași care ne-au mai rămas.
Cu glas domol, începe blând reprezentația cu versurii proprii (”am ridicat un zmeu, scrisoare către Dumnezeu”), urmând ca, de multe ori, vocea să se transforme în tunet, mai ales atunci când se adresează (prin vers) clasei politice și tuturor celor care au făcut dintr-o țară bogată, o Românie săracă. Spectacolul total, construit în cea mai mare parte pe poezie cultă românească, este gustat din plin de publicul caracalean, pliat pe aceeași lungime de undă cu măria sa, actorul.
Rând pe rând s-au recitat versuri din inegalabilul Nichita Stănescu și Nicolae Dabija, sala s-a delectat cu parodia lui Mircea Micu: ”La cules de cucuruze”, a venit apoi rândul poeziei de dragoste susținută prin versurile poeților George Topârceanu, Emil Brumaru, Ion Pribeagu. Au fost și mici scheciuri cu un inspector ungur care învață româneste în Oltenia și cu aniversarea unor absolvenți de facultate cazați într-o vilă din Bran, s-au recitat, mai apoi, versuri ale gorjeanului Spiridon Popescu, Grigore Vieru și Adrian Păunescu, totul întru desfătarea și sensibilizarea, de astă dată, a măriei sale, publicul spectator.
La final, marele actor a făcut o scurtă trecere în revistă a realizărilor sale în domeniul artei și literaturii, un fel de ”îndreptar cultural” propus celor ce doresc să-i urmărească și să-și însușească drumul parcurs de domnia sa în atâția ani de activitate culturală.
Și nu pleacă de pe scenă până nu dedică încă o poezie a lui Brumaru caracalenilor: ”Când treci prin oraș ca Zânele prin ceață, pupa-ți-aș caleașca pe roata din față”. Și tot nu se lasă până nu încheie, în aplauzele, uralele și ovațiile unei săli în extaz cu urarea: ”La mulți ani și toate cele, mult noroc și Mălăele!”
Așa s-a încheiat o seară memorabilă în compania unui actor colosal, de neegalat, seară care va rămâne multă vreme în memoria fericiților spectatori prezenți la teatru. Cu zâmbetul pe buze, cu inima cântând vesele acorduri primăvăratice spunem: noapte bună, Caracal! Veniți la teatru, oameni buni!
