Penultima zi a Festivalului de Teatru ”Ștefan Iordache” a propus o piesă cu un mesaj la granița realității cu ficțiunea (cam în același registru cu multe dintre scrierile lui Mircea Eliade), enigmatică, amestecată, imprevizibilă, asemănătoare unui vis care ți-a lăsat senzația că s-a întâmplat în realitate, un vis care putea fi al fiecărui actor în parte, un vis pe care spectatorul nu știe în pielea cărui personaj îl trăiește, cu atât mai mult cu cât nici sfârșitul nu simplifică lucrurile, ba, dimpotrivă, le amplifică la fel ca-n poezia lui Blaga ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”.
Misteriosul spectacol, care se joacă (controlat) cu mintea și inima spectatorului, ”Înainte să-și ia zborul”, pus în scenă de Teatrul Alexandru Davila, din Pitești, este o traducere după dramaturgul francez Florian Zeller, în regia Irinei Alexandra Banea, reunind actorii: Adrian Titieni, Daniela Butușină, Ioana Podăreanu, Luana Lute, Lia Deaconu, Vlad Popescu.
Decorul este suficient de încărcat cuprinzând doua fotolii, o masă, un blat de bucătărie, un birou, câteva veioze, câteva etajere și un scaun cu rotile folosit pe apucate. Lumina se stinge în sală, liniștea este deplină, se prefigurează o muzică pe fundal și apariția lunatică a două personaje. Așadar, liniște în sală, tăcere (teatrală) pe scenă. Nicio respirație, niciun sunet, nici de o parte, nici de alta. Publicul și actorii se privesc ochi în ochi. Ei bine, în această tăcere îngemănată încep primele semne interogative pentru cei din sală: este sau nu real ce se întâmplă pe scenă?
Două surori vin la înmormântarea mamei și se preocupă, inițial, de mutarea tatălui, rămas singur, la un azil, nu din meschine rațiuni financiare, ci să fie cât mai bine îngrijit. Ceva mai târziu, din punctul de vedere al spectatorului, suspiciunea onirică, ireală, se modifică deoarece și tatăl pare a fi trecut la cele veșnice. Granița dintre real și ireal se adâncește căci, ambele personaje, tatăl și mama, sunt fatalmente prezente pe toată durata spectacolului, frizând realul prin acțiuni vii, umane: pregătesc un meniu cu ciuperci, fac piața și invită prieteni la ceai, dialoghează verosimil.
Singurele ființe reale par a fi fetele și prietenul uneia dintre ele, agent imobiliar. Dar mai poți să fii sigur, la cum se întrupează și se volatilizează personajele? Apariția și dispariția mamei, care, de fiecare dată când iese din scenă (imaginar sau nu) își pune pe cap o pălărie, te duce cu gândul la apariția și dispariția spiridușilor imaginari din cețurile nordice sau la Siegfried, din Cântecul Nibelungilor, care-și trăgea pe cap o glugă pentru a se face nevăzut (realul transformat în ireal).
Nici finalul nu este mai îngăduitor cu publicul spectator, îmbrățișarea strânsă a celor suspectați a fi numai umbre imaginare, holograme ale trecutului, amintiri reînviate și proiectate în prezent, te fac să rămâi cu întrebarea nelămurită: cât a fost real și cât a fost imaginație? În mintea cui s-a derulat toată acțiunea piesei? Nu cumva tu însuți, spectatorule ai visat toate astea?
Dar, peste tot și peste toate, ca un curcubeu apărut înviorător după o ploaie cu nori vineții, rămân, ca un ecou, cuvintele de final: ”În fiecare furtună este o pasăre care ne dă speranța. Ea cântă, înainte să-și ia zborul.” Cu acest gând optimist, după aplauzele meritate de actori, fiecare dintre cei prezenți se îndreaptă spre casă. Și mâine e o zi. Reală! Noapte bună, Caracal!
