În într-un interviu acordat Le Figaro, Stéphane Audoin-Rouzeau, reputat istoric specializat în studiul războaielor și al memoriei conflictelor, ne oferă o perspectivă clară și profundă asupra războiului din Ucraina. Pornind de la lecțiile războaielor de poziție din trecut, precum Primul Război Mondial sau conflictul Iran-Irak, el analizează evoluția actuală a conflictului, dezvăluind atât realitățile dure ale terenului, cât și dificultățile politice și psihologice legate de recunoașterea unei eventuale înfrângeri. Audoin-Rouzeau ne avertizează asupra riscurilor negării și subliniază impactul complex al opiniei publice și al propagandei în susținerea sau slăbirea efortului de război.
Istoric al Primului Război Mondial și susținător fervent al Kievului Stéphane Audoin-Rouzeau deplânge lecțiile uitate ale anilor 1914-1918 – un război de poziție, la fel ca cel de astăzi, în care înfrângerea și victoria rămân mult timp invizibile - și se teme de o viitoare negare a realității în perioada de după război.
Director de studii la EHESS și președinte al Historial de la Grande Guerre, Stéphane Audoin-Rouzeau este unul dintre cei mai importanți istorici francezi ai Primului Război Mondial. Cele aproximativ douăzeci de volume pe care le-a publicat conturează o amplă antropologie a violenței, bazată pe studiul mentalităților - atât ale soldaților, cât și ale opiniei publice. Susținător declarat al Ucrainei, el denunță de multă vreme o negare occidentală a realității războiului, ale cărei consecințe sunt grave pentru Kiev, întrucât consideră că ucrainenii au pierdut deja războiul. Cauzele acestei înfrângeri încă invizibile se regăsesc în natura războiului de poziție: pentru Stéphane Audoin-Rouzeau, lecțiile Primului Război Mondial sunt tot atât de utile pe cât sunt de dureroase.
„Desigur, vom dezbate îndelung aceste lucruri între istorici în viitor, dar există o formă de negare veche, care depășește cadrul războiului din Ucraina. Societățile noastre încă mai cred în dispariția războiului. La nivel colectiv, nu am ieșit din această formă de parusie a păcii definitive - cel puțin în Europa Occidentală. În Europa de Est, lucrurile stau altfel: acolo îngrijorarea a apărut mai devreme. În cazul ei, negarea a căzut cel târziu în 2014, odată cu invadarea Crimeei. În schimb, în Vest nu am auzit absolut deloc avertismentul tras încă din momentul invaziei Georgiei, în 2008, și confirmat ulterior de intervenția Rusiei în Siria, în 2015. Unul dintre cele mai uimitoare semne ale acestei negări a fost invitația adresată lui Putin la Brégançon, în 2019. Și această negare a continuat până în săptămânile care au precedat declanșarea războiului de către Rusia, la 24 februarie 2022. Ca istoric al Marelui Război, acest aspect m-a marcat profund.”
De ce?
„În 1910, deputatul laburist britanic Norman Angell a scris o carte care a devenit un bestseller, tradusă în limba franceză în 1911 sub titlul Marea Iluzie. Angell era pacifist, desigur, dar cu o orientare liberală – nu era socialist și nici internaționalist. În opinia lui, un război între marile puteri europene era irațional, întrucât interdependența lor economică și financiară ar fi însemnat că fiecare ar fi luptat împotriva propriilor clienți, cu riscul ca toată lumea să ajungă ruinată. Din anumite puncte de vedere, avea perfectă dreptate: războiul era absurd. Asta nu a împiedicat însă izbucnirea lui, iar niciunul dintre argumentele lui Norman Angell nu a ajuns la conștiința liderilor politici în momentul crizei din iulie 1914. Ne-am aflat într-o situație comparabilă înainte de 24 februarie 2022, când aproape toți experții – universitari, din serviciile de informații, militari, jurnaliști – se linișteau singuri spunând că ar fi irațional ca Putin să atace. Da, era irațional, aveau perfectă dreptate. Și totuși, a atacat.”
„Nu e ceva nou – filozoful Henri Bergson scria că, în ajunul declanșării Primului Război Mondial, acesta i se părea ‘totodată probabil și imposibil’…”
Absolut, este vorba despre acel celebru text din anii 1930 în care Bergson descrie pătrunderea timpului războiului în încăpere, asemenea unei umbre… Războiul pare de neconceput până în momentul în care izbucnește. Pentru a-l concepe, trebuie să acceptăm că timpul războiului nu este același cu timpul păcii. Iertați-mi acest truism banal, dar în realitate este greu de înțeles și de acceptat: actorii sociali, prinși în fiecare dintre aceste temporalități radical diferite, reacționează și ei diferit. Or, din punctul de vedere al puterii ruse, timpul războiului începuse deja înainte de 24 februarie 2022. Noi nu am reușit să concepem această schimbare de paradigmă.
Propaganda rusă, departe de a recunoaște acest timp al păcii în Europa, susținea dimpotrivă că Rusia era militar amenințată de ceea ce numea „Occidentul colectiv”…
De foarte multă vreme, în Europa, războiul este perceput ca fiind întotdeauna defensiv - chiar și de către agresor! Din acest punct de vedere, conflictul actual este extrem de interesant analizat prin prisma anilor 1914-1918. Și atunci, absolut toată lumea susținea că se apără! Toți erau profund convinși de acest lucru, fie că vorbim despre conducători sau despre opinia publică. Desigur, responsabilitatea principală (deși nu exclusivă) pentru declanșarea conflictului le revine Austro-Ungariei și Germaniei, dar ele și-au trăit declarațiile de război ca fiind pur defensive. Până la final, soldații germani au avut convingerea, profund interiorizată, că se apără, pentru că asupra faptului de a fi agresor planează o ilegitimitate resimțită de toți. Dacă luăm în considerare subiectivitatea actorilor sociali, vorbim despre două patriotisme defensive care se înfruntă.
Menționați o altă asemănare între Primul Război Mondial și războiul din Ucraina: ambele sunt războaie de poziție…
Există foarte puține exemple istorice de acest tip de război, unul foarte recent, deoarece presupune un tip de armament care a devenit disponibil abia la sfârșitul secolului al XIX-lea. Structural, este vorba despre un război de asediu, dar desfășurat în câmp deschis, pe sute de kilometri. Doar trei conflicte se încadrează în această categorie: Marele Război (de la sfârșitul lui 1914 până în primăvara lui 1918, nu mai departe); războiul dintre Iran și Irak (1980–1988); și războiul din Ucraina (începând din aprilie 2022, nu înainte).
Care sunt constantele unui astfel de război?
Elementul esențial este superioritatea apărării asupra ofensivei. Dacă n-ar fi fost așa, Ucraina ar fi fost înfrântă de mult. În Primul Război Mondial, de pildă, era nevoie să traversezi un „no man’s land” (terenul nimănui) saturat cu sârmă ghimpată – una dintre cele mai eficiente arme ale începutului de secol XX. Apoi, au apărut câmpurile de mine, prezente atât în războiul Iran-Irak, cât și în Ucraina. Este o barieră de interdicție cu o densitate extraordinară. Ucrainenii s-au lovit de ea în vara lui 2023, în timpul contraofensivei eșuate, iar rușii, începând din 2024. Astfel, este imposibil să străpungi pe zeci de kilometri și să rupi frontul inamic. În toate cele trei conflicte observăm un fel de regresie. În Ucraina, elicopterele și avioanele zboară foarte puțin deasupra și dincolo de linia frontului. Nu există nici mari ofensive cu blindate. Niciodată nu s-a observat ceva similar bătăliei de la Kursk, din 1943. Astfel, lupta se sprijină în mod masiv pe infanterie.
Și, în același timp, pe puterea de foc...
Da, acesta este un alt element constant al acestui tip de război. La început, puterea de foc era legată de artilerie, tunul fiind arma de dominație a câmpului de luptă în timpul Primului Război Mondial. Regăsim această dominație zdrobitoare a artileriei și în Ucraina, până în 2024. Din păcate, Rusia a dispus întotdeauna de o artilerie foarte bună și a avut, spre deosebire de Ucraina, mijloacele necesare pentru a o alimenta constant, în timp ce ucrainenii s-au confruntat cu lipsa muniției în mare parte din anul 2024.
Dar nu a preluat drona conducerea?
Drona a ajuns să domine artileria în cursul anului trecut, confirmând vechea regulă clauzewitziană potrivit căreia războiul este un cameleon, iar viteza de adaptare este esențială atunci când economiile industriale funcționează la capacitate maximă.
Pornind de la aceste constante, ați ajuns la o concluzie radicală, pe care ați expus-o și într-o audiere în Senat, în aprilie: considerați că Ucraina a pierdut deja războiul…
Așa este. În momentul în care vorbim, Ucraina pare, din păcate, să fi pierdut războiul, probabil încă din vara anului 2023, când a devenit clar că mult-așteptata sa contraofensivă a eșuat. Sigur, se poate imagina o răsturnare spectaculoasă de situație, dar e greu de văzut cum ar putea avea loc. Desigur, când spui asta, lumea se șochează, pentru că e insuportabil să admiți că Ucraina a pierdut războiul. Este insuportabil și pentru mine.
Dar iată cum stau lucrurile: nu are rost să rămânem în incantații. Trebuie să ieșim dintr-o nouă formă de negare - aceea a înfrângerii - după ce am negat chiar posibilitatea războiului. Pentru că aș adăuga încă o trăsătură specifică războiului de poziție: înfrângerea nu este imediat vizibilă, chiar și atunci când se conturează. Ea apare lent, greu de perceput. Nu este ca la Stalingrad, unde avem un învins care părăsește câmpul de luptă și un învingător care îl ocupă. Nu este nici ca în blitzkrieg-ul din mai-iunie 1940. Într-un război de poziție, două corpuri de luptă se confruntă direct, uzându-se reciproc, încet. Abia la final devine evident că unul s-a epuizat mai repede decât celălalt.
Așa s-a întâmplat în 1918?
Exact. Haideți să facem un mic exercițiu de imaginație. Să presupunem că, la începutul lunii octombrie 1918, într-o țară neutră, s-ar fi reunit un grup de experți militari, jurnaliști și istorici, pentru a le cere părerea despre situația de pe front. Și să presupunem că cineva ar fi spus atunci că Germania pierduse deja războiul. Ei bine, toată lumea ar fi protestat vehement! La acea dată, Reichul ocupa încă teritorii imense în est, în detrimentul Rusiei, grație tratatului de la Brest-Litovsk. Ocupa întreaga Belgie și încă porțiuni extinse din teritoriul francez. Desigur, armata germană se retrăgea din vară – acest lucru era de notorietate – dar nicăieri frontul nu se prăbușise. Germanii provocau pierderi grele Aliaților, deoarece aceștia din urmă erau cei care atacau și, prin urmare, își asumau cele mai mari riscuri. Atunci, unde era înfrângerea Germaniei?
În realitate, înfrângerea Germaniei era sigură încă din iulie-august 1918. Ea avusese deja loc, dar nu era încă vizibilă. Din vară, Marele Stat Major german era pe deplin conștient de acest lucru și cerea deschiderea de negocieri. Numai că puterea politică nu înțelegea acest lucru, iar opinia publică germană nici atât — și nu îl va înțelege niciodată. Această neînțelegere a înfrângerii din 1918 va fi una dintre cauzele ascensiunii nazismului.
Riscul, într-un război de poziție, este că, prin uzura continuă, partea care rezistă cel mai mult va relansa un război de mișcare. În Ucraina, nu este încă cazul: rușii continuă înaintarea lentă, teritoriu cu teritoriu, dar ucrainenii nu se prăbușesc.
Și aici ne putem gândi din nou la Primul Război Mondial. Când Aliații lansează contraofensiva lor, în iulie 1918, aceasta este generalizată, dar - cu excepția americanilor - soldații nu mai sunt capabili să atace. Sunt atât de obișnuiți să se arunce la pământ la primul pericol, încât toți dau dovadă de o prudență extremă. Dar am fi putut imagina că o parte a frontului să fie străpunsă, iar în acest caz... Germania nu mai avea rezerve pentru a acoperi golurile. De aceea mă îngrijorează posibilitatea unei ofensive rusești în Ucraina, în această vară: ținând cont de disproporția forțelor, ar putea rușii să spargă frontul? Atunci am intra într-o cu totul altă configurație, pentru că orice rupere a frontului riscă să aibă un impact moral puternic asupra forțelor armate ucrainene, asupra conducerii politice și asupra opiniei publice.
Încă nu e nimic scris!
Absolut. Pentru că, într-un război de poziție, a sparge frontul nu înseamnă doar să faci o breșă mică în dispozitivul inamic, ci presupune o străpungere de zeci de kilometri lățime. Altfel, forțele pătrund prin deschizătură, dar sunt imediat încercuite și apoi atacate din flancuri. La o scară mai mică, rușii ar putea totuși reuși să cucerească unele orașe pe care le vizează de mult timp, precum Pokrovsk — iar acest lucru ar putea avea un impact psihologic important asupra moralului ucrainenilor.
Da, dar Pokrovsk se află pe linia frontului. Deocamdată, Vladimir Putin este foarte departe de a putea ocupa Kievul, Dnipro, Zaporojie, Herson, Nikolaev sau Harkov. Și totuși, sunt orașe mari pe care le-a atacat în februarie 2022…
Întrebarea esențială nu este dacă Ucraina a pierdut războiul — din păcate, asta mi se pare deja prea evident — ci cât de mult îl va pierde. În condițiile actualului raport de forțe sau într-un context în care balanța va înclina și mai mult în favoarea Rusiei? Aceasta va determina dacă înfrângerea Ucrainei va reprezenta, sau nu, o victorie strategică pentru Rusia. Pentru că situația Rusiei la finalul acestui război — chiar și în cazul unei victorii tactice — ar putea fi extrem de dificilă. Doar pe termen lung vom putea judeca acest lucru, așa cum se întâmplă mereu în cazul războaielor. Poziția de învingător și cea de învins se inversează uneori într-un mod surprinzător...
Vorbiți mult despre Primul Război Mondial, dar mai puțin despre războiul dintre Iran și Irak, din 1980 până în 1988. Ce lecții putem trage de acolo?
Am vizitat fostul front Iran-Irak de două ori. Morfologia acelui conflict era destul de diferită, pentru că forțele aflate în luptă nu puteau construi tranșee, din cauza terenului. În locul acestora, ridicau diguri cu buldozerul. Dar, totuși, a fost un război de poziție, cu aceleași constante. Iranienii atacau masiv și constant prin câmpurile de mine irakiene, într-un mod absolut sacrificiu, în cursul ofensivei de la Kerbala! Însă, în cele din urmă, armata iraniană s-a uzat atât de tare, încât nu a mai fost capabilă să atace. Ayatollahul Khomeini nu a avut altă opțiune decât să semneze pacea și să accepte să „bea cupa cu otravă” pe care Irakul i-o întindea — după propria sa expresie.
Așadar, apărătorul poate epuiza atacatorul. Ar putea acest exemplu să fie un motiv de speranță pentru Ucraina?
Este adevărat că, într-un război de poziție, forța vie a unei ofensive se diminuează treptat. Astfel, apărătorul ajunge să epuizeze atacatorul. În 1916, în timpul bătăliei de pe Somme, germanii au ridicat șase linii de apărare în fața Aliaților! Dar, în cazul Ucrainei, să nu uităm că ucrainenii sunt cei care s-au epuizat în timpul ofensivei lor din vara lui 2023, confruntându-se cu apărări rusești extrem de solide. Atunci au pierdut acel avantaj dobândit în special în toamna lui 2022, când reușiseră să pună Rusia în dificultate — într-o perioadă în care forțele rusești nu erau încă pregătite proporțional pentru un război de o asemenea intensitate.
Între timp, însă, rușii au trecut din nou la ofensivă. Astăzi, balanța de forțe le este favorabilă și pare tot mai clar că avansul lor continuă. Au în favoarea lor teribilele bombe planante, dar și drone dirijate prin cablu, pe care le stăpânesc mai bine și le folosesc mai eficient decât ucrainenii. Cât despre dronele cu rază lungă de acțiune, inițial iraniene, lansează acum câteva sute pe zi. La Kiev există temerea că vor depăși pragul de o mie pe zi! Apărările ucrainene sunt, în fața acestui volum, complet saturate. Și, mai ales, trebuie luată în calcul superioritatea demografică a Rusiei: 144 de milioane de locuitori față de cei 40 de milioane pe care îi avea Ucraina înainte de război — și care sunt mult mai puțini astăzi. Este dureros de spus, dar atunci când negociatorul rus de la Istanbul i-a întrebat pe ucraineni cât timp sunt dispuși să lupte, adăugând că rușii pot lupta un an, doi, trei… sau chiar veșnic, această declarație conținea, din păcate, un sâmbure de adevăr.
Nu faceți, prin acest discurs, jocul Kremlinului?
Am lucrat foarte mult pe tema opiniei publice în timpul Primului Război Mondial, iar ceea ce mă interesează tocmai este faptul că nimeni nu poate rosti un astfel de discurs în spațiul public.
De ce, în opinia dumneavoastră?
Pentru că, dacă politicienii – iar asta ar trebui să le revină lor – ar recunoaște că Ucraina a pierdut războiul, atunci, logic, ar trebui să adauge și un codicil: „l-a pierdut din cauza noastră”. E foarte greu de spus, dar, dacă e să fim sinceri, într-un anumit sens, noi l-am pierdut de mai multe ori. Mai întâi înainte de război, pentru că am fost incapabili să înțelegem că Rusia va ataca. Apoi în timpul războiului, pentru că am refuzat să vedem că sprijinul nostru pentru Ucraina era inadecvat: tot ce am livrat Kievului, în materie de arme și echipamente, a sosit prea târziu, în contratimp cu realitatea de pe câmpul de luptă. În special din cauza Germaniei, Ucraina a luptat cu o mână legată la spate - dacă nu chiar cu ambele.
Ne-am agățat de eroismul ucrainenilor și de abilitatea lor, pentru a compensa superioritatea Rusiei, care și ea a cunoscut eșecuri flagrante în acest conflict. Ne-am confundat dorințele cu realitatea?
Eroismul ucrainean - care ne-a impresionat profund, și pe bună dreptate! - ne-a apărut ca o promisiune de victorie, ca și cum victoria ar fi guvernată de o logică morală. Dar războiul nu are absolut nicio legătură cu morala! Cât despre Rusia, da, Doamne, cât i-am ironizat eșecurile inițiale, care au fost absolut spectaculoase. Dar am uitat că este țara Stalingradului și a lui Kursk, și că în acest popor există o capacitate de adaptare absolut extraordinară. Rusia a urcat „curba de învățare” militară destul de încet, dar a urcat-o: forțele ruse cu care s-au confruntat ucrainenii în vara lui 2023 nu mai erau deloc cele din 2022, iar cele de astăzi, cu atât mai puțin. Aceasta este realitatea pe care refuzăm să o vedem.
Nu am vrut să admitem nici că propaganda lui Putin - toate acele referințe la Marele Război pentru Apărarea Patriei și la așa-zisa denazificare a Ucrainei - a putut fi interiorizată profund de segmente largi ale populației ruse. Ca să reiau o expresie foarte interesantă a istoricului Nicolas Werth, în calitatea sa de „istoric-șef”, Putin a realizat o mobilizare a memoriei istorice rusești care s-a dovedit, cel mai probabil, eficientă. Nu vorbim despre o populație fundamental sceptică în privința legitimității războiului, chiar dacă, desigur, rușii nu se bucură de continuarea confruntării. Dar istoricitatea specifică a societății ruse rămâne un pilon foarte puternic al efortului de război care continuă fără dificultăți majore.
Negare înainte de război, negare în timpul războiului, negare în fața înfrângerii... Vedeți și o negare a ceea ce ar putea urma?
Capacitatea istorică de a analiza prezentul este uneori relevantă, dar capacitatea de anticipare a istoriei, ca știință socială, este nulă. În schimb, chiar și acum, suntem incapabili să ne imaginăm că, odată ce Rusia va fi câștigat războiul din Ucraina – și nu știm exact în ce termeni și până unde – ar putea decide să-l continue. Această ipoteză rămâne, deocamdată, în afara orizontului nostru de așteptare. Faptul că există strategi și militari care reflectează la acest scenariu este un lucru bun, dar din punct de vedere colectiv mi se pare că nu reușim să concepem că Rusia ar putea începe să testeze articolul 5 al NATO, atacând, de exemplu, Estonia sau Lituania. Știm că este posibil, dar în Europa Occidentală este, în continuare, doar o ipoteză pur teoretică. Negarea războiului predomină, mereu și mereu. Până când?
