Îmbrățișați și amețiți de stăruitorul parfum de tei, aseară, în jurul orei 19, zeci de caracaleni încă așteptau, discutând sau salutându-se, în fața Teatrului Național, să intre la spectacolul pentru care cumpăraseră bilet cu mult timp înainte. Se juca piesa Ludwig, de Thomas Bernhard, în regia lui Dragoș Galgoțiu, adaptare după „Ritter, Dese, Voss și alte scrieri”, cu participarea actorilor: Eduard Trifa, Antoaneta Zaharia, Sabina Iașchevici, Ruxandra Maniu, Marius Damian, Laurențiu Lazăr.
Într-o liniște profundă, care a rămas constantă pe tot timpul spectacolului, piesa, însă, debutează zgomotos pe o temă de music-hall sau de cabaret german, cu un decor încărcat, de casă boierească de secol XIX, cu două surori actrițe, care transformau sufrageria într-o scenă de teatru, zbânțuindu-se și dansând continuu, ca la repetiții. Cele două au un frate genial, tânărul Ludwig (întruchiparea filozofului Ludwig Wittgenstein), însă, cum fiozofia frizează de multe ori nebunia, aflăm că tocmai fusese scos de la ospiciu și trebuia să revină acasă.
Dialogul dintre cele două, ambele îndrăgostite până la adorație, până la divinizare de tânărul gânditor rebel, este unul obsesiv, acaparant, incestuos chiar, punctând dependența totală față de atitudinea și maniera de comunicare a celui care urma să fie personajul care a bulversat cu o singură carte, de câteva pagini, toată istoria filozofiei de la Socrate, Platon și Aristotel până la Schopenhauer și Nietzsche.
Așa cum spuneam, pe un fond muzical prezent pe toată durata piesei, surorile sunt cuprinse de frenezia dansului împletit cu bucuria nedisimulată de a pregăti masa pentru fratele rătăcitor (mental, din moment ce vine dintr-o casă de nebuni unde se internase benevol). Discuțiile sunt intense, cu adâncimi filozofice, isterice, așteptarea fratelui creând (și acasă) o atmosferă de ospiciu. De aceea, nu e de mirare că, odată intrat în locuință, Ludwig resimte o stare de disconfort, de sufocare, grevată pe mărturisirea cum că rudele pot deveni călăi ai stabilității mentale.
Pe scenă, în răstimpuri, apare o studentă care semnalează ascensiunea fulminantă și percepția socio-filozofică a tânărului Ludwig, pregătindu-i, într-un fel, triumfala revenire.
Atmosfera de familie atinge paroxismul unei nebunii colective, unde pendula se dărâmă, vesela veche și scumpă se sparge, sunt scoase în evidență și dezavuate reproducerile uriașe, după picturile Wandei Decca. Liniștea aparentă, instalată după distrugerea benevolă a bunurilor moștenite, este făcută țăndări de apariția unui medic chirurg, care face teoria disecției, de la creier spre cele mai importante organe, amintind că viața nu este altceva decât un spectacol cu bilet de intrare.
Dacă pe timpul celor două ore de acțiune scenică nu s-a auzit nicio șoaptă și niciun suspin, la final, s-a produs descătușarea, ieșirea din transa indusă filozofic, și o furtună de aplauze a recompensat pe deplin jocul minunat al actorilor de la Teatrul Odeon.
La ieșire, cei prezenți în sală au fost pe dată învăluiți și viforiți de mirosul teilor care, parcă, se lipea de mâini, de față, de păr, făcând o trecere înmiresmată de la textul filozofic din sală, la liricul eminescian: ”Iar în păr, înfiorate/Or să-ți cadă flori de tei…” În seara care se lăsa alene, o lună albă, gânditoare, ”filozofică”, te îndemna tot spre spre versul eminescian: ”Să treacă lin prin vânt/Atotștiutoarea/Deasupra-mi teiul sfânt/Să-și scuture floarea…” Noapte bună, Caracal!
