Depășind încărcătura stufoasă, greoaie, a pieselor jucate în primele două zile, aseară, oltenii s-au îndreptat spre Teatrul Național din Caracal detașați, senini, veseli să-l vadă și să-l asculte pe îndrăgitul Nicu Alifantis și trupa sa, în spectacolul ”30 de ani împreună - Alifantis & Zan”. La rândul său, prezent la mai multe ediții ale acestui festival, Alifantis a urcat pe scenă zglobiu și cu poftă de cântat, simțindu-se ca-n familie.
Publicul freamătă, muzica învăluie, sunetele gâdilă într-un mod plăcut urechile și sufletele, creând o atmosferă destinsă, înălțătoare. Educatul public aplaudă și fredonează ”ce bine că ești, ce mirare că sunt” o dată cu artistul. Apoi, ”prea multe păsări cardinale” își desfac muzical aripile, rotindu-se între iluzii, între speranțe, între așteptări, între visări, făcându-și culcuș acolo unde ”e prea frumos la mine-n suflet, e prea târziu la tine-n gând”.
După primele două piese, simțind că publicul a intrat în vraja muzicii și că este pregătit pentru concert, printre păsări, printre gânduri, își face loc vocea graseiată a lui Alifantis, care prinde momentul să-i salute pe cei prezenți, cu mulțumiri speciale pentru dl. Marius Tucă, pentru echipa de organizatori, pentru dl. primar Ion Doldurea și pentru cei care sprijină financiar acest așteptat eveniment cultural.
Prezintă, pe rând, membrii trupei: Răzvan Mirică, Virgil Popescu, Sorin Voinea, Relu Bițulescu, amintește de numeroasele sale reveniri pe scena teatrului caracalean și are timp să povestească despre cele două mari întâlniri emoționale din viața lui, prima fiind întâlnirea cu poetul Nichita Stănescu, prin anii 80, și a doua, faptul de a fi cântat, împreună cu trupa Zan, în deschiderea concertului lui Bob Dylan, din anul 2010. Urmează o melodie în aromână dedicată bunicului său.
De aici mai departe nu este decât muzică. Muzică și glasul acela inconfundabil al lui Alifantis. Se înșiră ca mărgelele pe ață un șirag de piese cunoscute, gen ”Ploua infernal”, ”Ce frumoasă despărire”, ”Piața Romană, nr. 9”, ”Inscripție pe un inel”, etc.
Dar, cum muzica nu este de povestit, ci de ascultat, vă invităm să nu ratați vreodată o întâlnire cu marele artist. Publicul a fost extrem de cald și primitor, a cântat de multe ori cu cei de pe scenă, s-a bucurat la fiecare melodie în parte și a aplaudat minute bune la final.
Afară, soarele da să apună. În zăpușeala apăsătoare ți-ai fi dorit o ploaie cu spume, dar de plouat, a plouat infernal numai pe scenă! Doi îndrăgostiți, respirând juvenil, călcând sprințar, fredonând unul altuia ”ce bine că ești, ce mirare că sunt” se îndreptau spre parcul din apropiere. În urma lor, teii înnebuneau văzduhurile cu arome tulburătoare, descifrând cromatic și olfactiv taina versului eminescian: ”Pe genunchii mei ședea-vei/Vom fi singuri, singurei/Iar în păr, înfiorate/Or să-ți cadă flori de tei…” Te salut, Caracal, oraș al teilor în floare!
