Iubit necondiționat de public, considerat fără rezerve drept unul dintre marii actori ai scenei românești, Horațiu Mălăele a încântat, în ultima zi a Festivalului de Teatru Ștefan Iordache, publicul spectator prezent la Teatrul Național din Caracal, cu piesa ”Măscăriciul”, de A.P. Cehov, traducere Izolda Vasta, dramatizare și adaptare scenică Niculae Urs și Horațiu Mălăele, regia Horațiu Mălăele. Spectacolul a fost adus de Teatrul Bulandra, cu distribuția Horațiu Mălăele și Niculae Urs
Seara, la ora știută (ora 19), oltenii se îndemnau grupuri-grupuri spre intrarea în teatru, pregătiți pentru revederea cu marele Horațiu Mălăele, cel care avea să facă un rol fabulos în piesa ”Măscăriciul”, după A.P. Cehov. Îndată, după stingerea luminilor, în sală nu se mai aude niciun sunet; până și respirațiile păreau a se fi rarefiat. Asta este numai o parte din respectul și dragostea nețărmurită, pe care le arată maestrului Mălăele, oltean și el la origini.
Decorul de pe scenă înfățișează, de fapt, o altă scenă plus ceva obiecte de recuzită: haine risipite, un scaun tapițat, un gramofon, un vas de tablă, etc. Tema piesei este condiția actorului ( cu suișuri și coborâșuri, cu momente de glorie și mari deziluzii, cu vanități pregnante și umilințe greu de suportat), pentru care teatrul înseamnă totul, și la propriu și la figurat. Condița celui care, odată intrat pe tărâmul acestei lumi aflate la granița dintre real și ireal nu o mai poate părăsi și nu mai exista fără ea.
Teatrul condiționează totul: de la o căsnicie ratată prin condiționare (ca să te însori cu mine, trebuie să renunți la teatru), până la ieșirea din scena vieții, ieșire asumată tot cu un gest teatral: sinuciderea.
Aflat la capăt de carieră, după ce toată viața și-a petrecut-o pe scândura scenei, bătrân, obosit mistuit de gândul că a venit vremea să părăsească universul care-i asigura vitalitatea, Svetlovidov - măscăriciul, actorul - mai dă o ultimă reprezentație în compania singurului spectator, unicului spectator care îl putea înțelege până la ultima celulă, până la ultima fibră, până la ultimul crâmpei de gând, până la ultima licărire a sufletului: sufleorul (Niculae Urs).
Și, dacă tot sunt amândoi de-o viață în acest templu al imaginarului, al tuturor posibilităților, va rămâne memorabilă scena servirii unui prânz al închipuirilor, plin cu bucate imaginare. Cum sufeorul intră în jocul actorului, acompaniindu-i replicile, se bea vodcă și se joacă mici pasaje din marile piese ale istoriei teatrului.
Ca de fiecare dată, Horațiu Mălăele face un rol de antologie, rămânând, ca de fiecare dată, egal cu el însuși: magistral, măreț, piramidal, aplauzele de final și numeroasele chemări la bis confirmând din plin acest lucru.
Și, tot ca de fiecare dată, în fiecare an, în luna mai, caracalenii au justificate motive să fie mândri de teatrul lor și de actorii care urcă pe scenă. După spectacol, ca de obicei: mici ”bisericuțe” de cultură, discuții, păreri. Apoi, plecarea spre casă cu gândul bun că, anul viitor vor fi din nou prezenți. Rămas bun, Caracal!
