Deseori zestrea se prezintă sub forma unui petec de pământ ca singură avere ce poate fi cedată. În interiorul claselor populare practicile cotidiene arată că pământul reprezintă în cele mai multe situaţii singura zestre şi nu bunurile mobile care lipsesc. Uneori se specifică în actul dotal că domeniul se cedează cu titlul temporar până când familia va găsi banii necesari pentru cumpărarea lucrurilor de zestre.
Este cazul Mariei din Pietrari, judeţul Muscel, care, la 8 ianuarie 1746, îşi înzestrează nepoata orfană cu patru fălci de moşie. În momentul când se va achita de zestrea promisă, adică „o pătură şi o rochie”, Maria îşi va recupera pământul. Părinţii recunosc că este o situaţie excepţională, dar ea este atât de des invocată că se transformă în practică cu putere juridică.
Astfel, Rada, soţia lui Stoica din Vineţi, judeţul Olt, rămasă văduvă şi cu o copilă de crescut, apoi de înzestrat şi măritat, săracă fără nimic din cele ce se dau de zestre, îi transmite „toată partea tată-său de moşie, câtă s-ar afla”. Un alt tată sărac merge până într-acolo încât decide prin testament, de comun acord cu cei doi fii ai săi, să împartă puţina moşie avută în trei părţi egale. Pentru a da autoritate actului, tatăl, cei doi fii şi cele două nurori îşi pun numele şi degetele în semn de acord şi în prezenţa martorilor.
Aceste situaţii devin destul de numeroase: pentru a-şi căsători fiicele sau surorile taţii şi fraţii transformă zestrea tradiţională în pământ, singurul bun disponibil într-o societate în care banii lichizi sunt destul de rari. Totodată, eşalonarea datoriilor în foaia de zestre pe o perioadă mai lungă de timp, uneori chiar până la sfârşitul vieţii părinţilor, aduce alte cedări de proprietate ca o compensaţie a obiectelor prinse în act, dar niciodată procurate din cauza sărăciei.
Certurile şi procesele îl constrâng pe tată să cedeze pe moment părţi din moşiile deţinute cu speranţa că vor veni zile mai bune şi acestea vor fi recuperate, că patrimoniul va fi reîntregit. Dar acele zile nu vor veni niciodată.
Totul este notat cu minuţiozitate şi precizie. Haine, bijuterii, lenjerie, ustensile de bucătărie capătă viaţă sub pana tatălui; de la formă la material, de la culoare şi ornamente la numărul nasturilor şi modelul broderiei, nimic nu se uită, nimic nu se trece cu vederea. Moşiile sunt scrise cu vecinii şi semnele de hotar, ţiganii cu numele şi familiile lor, animalele cu numărul şi starea lor, nimic să nu fie revendicat altfel decât a fost dat, ca nimic să nu fie restituit altfel decât a fost primit, ca altceva să nu se pretindă decât ce se află înscris acolo o dată pentru totdeauna.
Acest „inventar” are multiple funcţii, iar munca nu este în zadar. Existenţa lui permite o mai bună negociere între ginere şi socru; văduvia sau separarea îi vor da femeii posibilitatea de a recupera mai uşor zestrea adusă în casa soţului, micile detalii îi vor permite să-şi individualizeze mai uşor propriile lucruri de celelalte existente în casă.
Toată acestă muncă de transcriere presupune că tatăl are în faţa ochilor lada de zestre plină ochi cu lucruri şi, cu urechile ciulite la ceea ce soţia sau fiica sa îi dictează, el notează cu atenţie întrebând de două ori acolo unde nu e sigur sau nu a înţeles care ar fi diferenţa dintre o rochie „dă belacoasă roşie cu flori de fir” şi o rochie tot de belacoasă, tot roşie, dar „cu flori în natural” sau între „cercei de aur cu zmaragduri cu trei picioare de balaşuri” şi „cercei dă aur cu zmaragduri verzi cu picioarele dă mărgăritar”.( Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0 ).
