Iat-o pe Maria, văduva din Colţul Unghenilor, judeţul Teleorman, mărturisind singură că atât ea, cât şi fiica ei trăiesc cu acelaşi bărbat, Stanciu holteiul. Această mărturisire este determinată de gelozia iminentă, întrucât pârâtul o părăseşte într-una din zile, plecând nu singur, ci cu fiica, amândoi fugind peste Olt, în satul Păroşi, unde se cunună şi unde femeia naşte un copil.
La rândul ei, mama are un copil cu acelaşi împricinat, iar când au locuit împreună, numitul Stanciu „au petrecut în fapta păcatului şi cu Maria văduva, şi cu fii-sa Ilinca”. Cei trei ar trebui pesepsiţi conform glavei 211, zaceala 10 care prevede următoarele: „Cela ce se va însura şi va lua muiare văduvă şi va avea şi o fată cu bărbatul dintâi, de să va cumva împreuna trupeşte cu fata muierii sale, acela face sânge amestecat şi se va certa cu moarte”
Holteiul schimbase promisiuni de căsătorie şi cu mama, şi cu fiica şi până la urmă s-a oprit asupra celei din urmă. Documentul se opreşte aici, dar sentinţa poate fi prevăzută cu uşurinţă. Căsătoria dintre cei doi a fost desfăcută, mai ales că la cinci săptămâni de la naştere copilul murise, iar fata, probabil şi mama, vor fi fost trimise la mânăstire să-şi plângă păcatele. Holteiul cuceritor va fi fost bătut, amendat, întemniţat şi, în fine, eliberat.
Totodată, Biserica nu recomandă legăturile cu persoane de altă religie şi dă întru totul voie soţilor să divorţeze atunci când unul dintre ei îşi schimbă religia, chiar şi fără carte de despărţire emisă de către autoritatea ecleziastică. Glava 183 cu cele 9 zaceale ale sale şi glava 232 prevăd diferitele situaţii de unire între un eretic şi o creştină, un creştin şi o eretică, situaţii asimilate cu preacurvia.
În toate aceste cazuri, despărţirea apare ca necesară, pentru a da posibilitate creştinului „să se împreune cu alt obraz creştin”. Trebuie specificat că aceste situaţii sunt gândite ca apărând după căsătorie, fiindcă înainte, nici un preot nu ar putea cununa o pereche incompatibilă din punct de vedere confesional.
În epocă, eretici sunt consideraţi evreii şi musulmanii, dar nici legăturile cu catolicii sau cu protestanţii nu primesc încuviinţarea necesară. În schimb, Biserica din Ţara Românească nu are nimic împotriva unor uniuni cu celelalte etnii balcanice, dar de confesiune ortodoxă. Astfel, căsătoriile mixte apar deseori în documente: grecii, sârbii, bulgarii şi ruşii stabiliţi în Bucureşti sau în alte zone ale ţării subscriu la valorile ortodoxiei şi recunosc competenţa Bisericii ortodoxe române legate de logodnă, căsătorie sau divorţ.
Femeile ştiu să se folosească de acest mic pretext şi, pentru a grăbi procesul de divorţ. Pe lângă adevăratul motiv, strecoară şi aşa-zisa erezie a soţului descoperită din întâmplare la câţiva ani de la căsătorie, atunci când oricum lucrurile nu mai merg. Sofica din mahalaua Biserica cu Brad îşi aduce aminte, la doi ani de la căsătorie, că soţul ei, Andrei vizitiul, este venit de la Timişoara, oraş locuit în mare parte de unguri, de germani şi de „papistaşi”.
Motivul de divorţ se construieşte în jurul ereziei acestuia, femeia invocând nesiguranţa în care trăieşte zi de zi, deoarece nu se ştie de este „creştin sau neamţu”. Dintr-odată, religia şi starea socială a soţului (presupune că ar fi ţigan) capătă importanţă şi sunt oferite instanţei de judecată, bănuind că Biserica nu are cum să nu fie sensibilă la astfel de acuzaţii( Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0 ).
