În toamna lui 1791, tânărul boier Răducan Topliceanu, îndrăgostit de fata lui Tudorache blănar de la Râmnicu-Vâlcea, se hotărăşte s-o răpească pe aleasa inimii lui. Deşi se stabilesc împreună, deşi fata rămâne însărcinată, noul cuplu nu se grăbeşte să legalizeze legătura prin punerea în practică a ceremoniei religioase şi a nunţii, cele două elemente necesare în asigurarea validităţii mariajului. Diferenţele sociale sunt foarte mari: el, fiu de boier, ea, fată de „om prost”, în concluzie o legătură inacceptabilă atât pentru părinţi şi rude, cât şi pentru societate, întrucât ar crea un precedent periculos.
De altfel, fraţii junelui reacţionează cu violenţă, aţinându-i calea tatălui, bătându-l şi cerându-i să-şi ia fata acasă, pentru că fratele lor nu-i de nasul ei. În faţa instanţei, tânărul îndrăgostit susţine cu tărie că el vrea să se cunune cu fata, din acest motiv a şi răpit-o. Dar dragostea nu este suficientă pentru că la mijloc se află o serie de impedimente care trec dincolo de simpla voinţă a unui individ. Aici este vorba de statutul şi locul fiecăruia în societate, deja stabilite şi recunoscute de ceilalţi, de prestigiul şi onoarea familiei, valori simbolice, dar atât de importante pentru un boier, de necesitatea stabilirii unei noi alianţe odată cu realizarea unei noi căsătorii.
De partea cealaltă se află o fată săracă, răpită fără voia ei, cu un copil ce urmează să se nască. Ce să aleagă? Mitropolitul lasă cazul nerezolvat şi-l trimite la cancelaria domnească, amintindu-i că cei doi aparţin unor categorii sociale diferite. Nu ştim ce a hotărât Vodă, pentru că răspunsul său nu a venit la Mitropolie; probabil cei doi au fost despărţiţi, iar Topliceanu şi-a luat nevastă potrivit rangului său social, fata putea să-i fie cel mult ibovnică, în nici un caz soţie.
De regulă, pericolul cel mare nu vine din această direcţie, un boier sau un negustor înstărit nu coboară în rang pentru a-şi lua o nevastă inferioară din punct de vedere social, nu numai pentru că nu-i îngăduie statutul social, ci pentru că o poate avea foarte uşor ca amantă şi apoi pentru că mariajul este înainte de toate o afacere. Pericolul vine din sens invers: a femeilor măritate cu oricine cu condiţia ca acesta să nu ceară zestre.
La 1780, Pătrana din satul Sălciile, judeţul Ialomiţa, este măritată de cumnatul ei, rămas tutore în urma morţii părinţilor, cu prostul satului, „beteag şi boşorog”, incapabil să ţină casă. Tot satul îl cunoaşte pe Radu, „de mic”, calificându-l drept „nevrednic de a fi în orânduiala casnicilor”. Cu toate că ştie, cumnatul, pentru a scăpa de povara ce-i picase pe cap, o dă primului venit.
În acelaşi an, noul cod de legi, „Pravilniceasca Condică”, surprinde şi descrie acest rău obicei ce-l au fraţii, obligaţi să-şi mărite surorile. De fapt, pentru a da zestre mai puţină, ei îşi coboară pretenţiile sociale mult sub nivelul lor şi, „fără să păzească cinstea neamului lor”, le mărită după „obraze proaste şi defăimate”.
În încercarea de a pune capăt acestei practici, legea hotărăşte ca pe viitor fraţii să nu-şi poată căsători surorile fără acordul rudelor şi al arhiereului locului şi după o inventariere prealabilă a patrimoniului patern. Aşadar, diferenţele sociale nu sunt agreate nici de judecători, nici de societate. Ele sunt puse în evidență atunci când apar și, printr-o singură trăsătură de condei, fiecare este readus la locul care i se potrivește.( Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0 ).
