Zestrea este un important indicator economic, o mărturie asupra civilizaţiei materiale în epocă. Lectura numeroaselor foi de zestre oferă nu numai informaţii de natură economică, ci şi detalii asupra societăţii, asupra modului ei de organizare şi supravieţuire, asupra manierei de a se îmbrăca, de a se aşeza la masă, de a-şi reprezenta lumea înconjurătoare şi sociabilitatea.
Foaia de zestre urmează o anumită structură internă de repartizare a pieselor în funcţie de utilitatea şi asemănarea lor. Ea poate fi împărţită în două mari părţi: trusoul cu tot ce ţine de corpul şi activităţile casnice ale femeii măritate şi zestrea propriu-zisă formată din moşii, bani, robi ţigani şi animale.
Primele lucruri aşezate în lada de zestre sunt bijuteriile. O fată de boier primeşte între 12 şi 16 şiruri de mărgăritare, două şi patru perechi de cercei, partu şi opt inele, o brăţară, un colan, două paftale. Toate aceste bijuterii sunt din aur, ornate cu cele mai scumpe pietre preţioase: diamante, perle, rubine, safire, smaralde. Numărul acestora creşte sau descreşte în funcţie de poziţia ocupată de tată în ierarhia socială, de pretenţiile ginerelui.
Alte bijuterii originale şi scumpe, menite să sublinieze valoarea şi bogăţia familiei, se adaugă. Apar astfel broşele sub formă de flori sau corpuri cereşti (soarele, luna, stelele), bătute cu diamante, ceasornicele din aur şi împodobite cu mărgăritare şi stele de diamant. Printre bijuteriile tradiţionale se numără salba de pus la gât, formată din 12 sau mai mulţi galbeni de aur sau alte modele străine, dar din aur (guldenii olandezi, talerii, zloţii şi ughi ungureşti) şi banii de pus pe cap, „11 taleri de pus pe cap”.
La rând vin veşmintele. Rareori se aşează în lada de zestre haine ce ţin de intimitatea miresei, doar ici şi colo un anteriu de noapte. Apar mai degrabă hainele de ceremonie, făcute pentru a ieşi în public, la biserică, la curte, la plimbare sau la diverse sărbători şi cele pentru viaţa de zi cu zi. Deosebirea dintre cele două tipuri de veşminte este foarte bine marcată.
În timp ce primele se confecţionează din stofele cele mai scumpe aduse din import, pentru celelalte se folosesc stofele mai puţin pretenţioase – bumbac, postav, in sau lână – şi ţesute în casă. Rochiile din prima categorie sunt însoţite de anterie lungi (haine lungi fără mâneci), de dulame şi giubele (haine îmblănite şi lungi). O fată de boier primeşte între opt şi zece rânduri de astfel de haine.
Stofe aduse din Italia, Spania, Franţa, Anglia şi Imperiul Otoman le sporesc valoarea. Predominante sunt ţesăturile de mătase, caşmir, lână, bodate cu fir de aur sau argint. Lor li se adaugă o serie de podoabe, nasturi şi copci, de aur sau diamant, blănuri de hermină, jder, nurcă, vulpe. În Bucureşti, ca şi în celelalte mici târguri din ţară, negustorii străini ţin prăvălii specializate în astfel de mărfuri atât de necesare pentru cucoanele de boier şi fiicele lor.
Rochiile de purtare se confecţionează din materiale mai puţin sofisticate, fără broderii, fără pietre preţioase, fără blănuri. Li se adaugă iile, cămăşile tradiţionale care urcă până la o duzină de fiecare fată. Şi ele comportă o serie de broderii cu fire de mătase, aur sau argint. Culorile preferate sunt roşul, verdele, albastrul, galbenul şi albul.
Basmalele şi maramele se numără între şase şi 12, fiind la rândul lor brodate cu diverse fire şi modele. Pentru iernile lungi şi friguroase, o boieroaică primeşte haine lungi şi scurte, numite în limbajul epocii zăbun, dulamă, tivilichie, ghiordie, blănite pe ambele feţe, cu blană de hermină în jurul gâtului şi pe poale. Nasturii din aur, mărgăritar, sau diamant sunt cu sfinţenie trecuţi în foaie, pentru că fiecare constituie o valoare în sine.( Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0 ).
