Când e vorba de mariaj, consimţământul tinerilor apare ca o problemă foarte delicată. Dacă în Franţa o căsătorie nu se putea face fără acordul tinerilor în cauză, cel puţin formal, în Ţara Românească se trece peste această etapă şi numai nesupunerea, de cele mai multe ori a fetelor, ne atrage atenţia asupra faptului că învoiala de căsătorie se încheie între părinţi sau doar între părinţi şi viitorul ginere. De altminteri, căsătoria se dovedeşte a fi un lucru prea serios pentru a fi lăsat la libera alegere a copiilor. Pe scurt, învoiala dintre doi tineri fără acordul părinţilor este considerată nulă.
Înţelegerea de căsătorie dintre Stan holteiul şi Ilinca nu are nici un temei, deoarece nu se bucură de binecuvântarea părinţilor. Reclamându-şi socrul că se opune căsătoriei lor, Stan nu are câştig de cauză, dreptatea fiindu-i acordată tatălui care are dreptul, conform glavei 254 din Pravilă, să se opună căsătoriei. Judecătorul conchide: “opreşte măritişul fetei unde va fi peste voia părinţilor”. De ceva mai multă libertate se bucură femeia văduvă, dar asta în cazul în care nu se întoarce în familia tatălui sau a fratelui, revenind astfel sub tutela şefului familiei.
Fetele se află pe primul loc atunci când este vorba de contestarea autorităţii paterne. Acest lucru se explică şi prin faptul că autoritatea exercitată asupra lor este mult mai apăsătoare decât cea exercitată asupra fiilor. Aflate sub tutela taţilor, a fraţilor şi apoi a soţilor, femeile sunt dependente, din punct de vedere economic şi social, de această lume masculină. Evadarea de sub această tutelă nu se dovedeşte decât o iluzie de scurtă durată, pentru că societatea este construită în jurul autorităţii masculine şi al supunerii feminine.
O fată rebelă nu se bucură de libertatea obţinută decât pentru scurt timp, iar sacţiunea şi dezonoarea sunt deseori mai grele decât supunerea însăşi. Rada din mahalaua Izvor, măritată de mama ei după Oprea din judeţul Ialomiţa, îşi exprimă opoziţia faţă de această legătură, pe care n-a dorit-o, prin refuzul îndeplinirii atribuţiilor conjugale, astfel încât la şase luni de la căsătorie se află încă fecioară curată. Disperat, soţul cere ajutorul Prea Sfinţiei Sale, dar sfaturile nu sunt de nici un ajutor, fiindcă între căsătoria nedorită şi mânăstire, Rada o alege pe cea de pe urmă.
În proiectele sale de legi (1765 şi 1766), Mihai Fotino acordă o oarecare libertate tinerilor în alegerea partenerilor. Astfel, o fată are dreptul să se opună părinţilor, atunci când bărbatul ales este „urâcios şi defăimat”, în schimb un băiat poate să „reziste în faţa alegerii paterne în orice condiţii, dacă aleasa nu-i este pe plac”.
Propunerile sale rămân însă în stare de proiect, întrucât soborul ecleziastic continuă să ţină cont de prevederile vechii pravile şi, mai ales, de primatul autorităţii paterne în detrimentul voinţei tinerilor. Cazurile prezentate mai sus au fost toate judecate în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, deci după elaborarea proiectelor de legi, toate scot în evidenţă puterea de decizie a părinţilor şi supunerea copiilor.
Un tânăr îşi capătă „independenţa” după majorat, fixat de Proiectele lui Mihai Fotino şi de Legiuirea Caragea (1818) la 25 de ani. Bărbaţi şi femei, ajunşi la „vârsta cea după lege”, devin „stăpâni” cu drept de a-şi administra averea după bunul plac şi de a se comporta „cum vor vrea”, cu condiţia să respecte pravila. Această putere, primită după majorat, le-ar da dreptul, teoretic, şi unora, şi altora, să contacteze o căsătorie urmând propriile criterii de selecţie. Fotino prevede însă că numai un fiu, „ajuns în etate legitimă, se poate însura şi fără voia părintelui său” şi ignoră situaţia unei fiice „ajunsă în etatea legitimă”.( Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0 ).
