Rada ţiganca este sistematic violată de către socrul ei. Ea încearcă să găsească ajutor la preotul Barbu din satul Pietroşiţa, judeţul Prahova. În postul Crăciunului, fiind vremea spovedaniei, îi povesteşte toată istoria: cum socrul o pândeşte când merge după lemne în pădure, cum o ameninţă cu cuţitul de nu vrea să-i accepte propunerile indecente sau dacă îi trece prin minte să spună cuiva secretul lor.
De trei ori Rada s-a furişat în casa preotului pentru a se spovedi şi a-i cere ajutorul, dar acesta nu a reacţionat aşa cum ar fi trebuit să facă un preot creştin, apărător al moralei şi al familiei. Să fie oare vorba de secretul confesiunii? Ne îndoim, căci în alte ocazii, preoţii mărturisesc fără să-şi facă prea mari scrupule în privinţa secretului spovedaniei. A trebuit ca gura satului să dea în vileag toată povestea, zvonul să ajungă la ispravnicii judeţului şi aceştia să trimită zapcii la faţa locului.
Am fi tentaţi să credem că într-o societate dominată de religie, autoritatea ecleziastică intervine şi-l pedepseşte foarte aspru pe bărbatul vinovat. Stupoare însă, polcovnicii din Ploieşti îi ridică pe amândoi şi-i aruncă în închisoare, dar mai întâi percep gloaba pe păcatul trupesc, în fapt singurul lucru care îi interesează cu adevărat. La câteva zile, după ce scapă de la închisoare, coşmarul Radei reîncepe: socrul îşi reia vechile avansuri, întrucât pedeapsa nu l-a speriat prea tare.
La 20 iulie, Rada se spovedeşte din nou preotului, mărturisindu-i că „socru-său tot îi mai face supărări ca şi mai nainte”. Dar preotul nu intervine, până într-o zi când femeia disperată îşi strigă durerea în faţa bisericii din sat în văzul tuturor, avertizându-i „ că socru-său Nedelea s-au împreunat trupeşte cu dânsa”.
Cazul nu stârneşte reacţia comunităţii pentru simplul motiv că cei doi sunt robi, inferiori celorlalţi locuitori ai satului. Or, starea lor civilă este mai totdeauna incertă, obiceiurile şi moravurile lor sunt rele şi proaste. Ca atare, cu ei se poate întâmpla orice, important fiind să se înmulţească pentru ca mânăstirea sau boierul să dispună de cât mai multe braţe de muncă. Din acest motiv autorităţile intervin atât de lent şi fără a fi interesate să impună pedepse drastice.
Aceste studii de caz ne ajută să înţelegem mai bine implicarea directă a Bisericii în acest tip de legături. În acelaşi timp, s-a putut observa distanţa care există între normă şi practică în tratarea acestui tip de relaţii.
Dar nici când vine vorba de propria ogradă, Biserica nu se grăbeşte să aplice pedepsele prevăzute de Pravilă, lăsându-i în fapt pe împricinaţi la mila judecătorului. Incestul, împreunarea cu soacra sau cu nora, căsătoriile între veri primari sau între doi fraţi şi două surori apar ca legături obscure şi ruşinoase bine ascunse de către familie, ele nu sunt date în vieag decât de ochii curioşi ai vecinilor sau de vreo întâmplare nefericită.( Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0 ).
