Din vremea lui Pazvante Chiorul. Ciuma lui Caragea și jaful cioclilor

21 Sep 2016 | scris de Dănuț Deleanu
Din vremea lui Pazvante Chiorul. Ciuma lui Caragea și jaful cioclilor

Ciuma din 1813 iscă mirarea lui vodă Caragea, de parcă până atunci astfel de fapte fuseseră cu totul întâmplătoare: „Cu mirare ne fu a auzi Domnia mea de la multe obraze de cinste că mor mulți oameni de năprasnica boală a ciumei, unii prin sate, alții preste câmpuri i drumuri și prin alte locuri, cari fără de nici o cercetare și îngrijire din partea isprăvnicatului stau năpăstuiți morți câte patru, cinci zile și cei mai mulți îi mănâncă câinii și alte jigănii, lucru cu totul împotriva omenirii și nesuferit la auzul Domnii mele”.

Caragea are de ce să se mire; nu de mirosul fetid al morților răspândiți prin toată țara, ci de nerespectarea, mai ales „în aceste vremuri delicate”, a unei porunci care mai fusese trimisă pe la județe, dar care, de fiecare dată, fusese „nebăgată în seamă” și „nesocotită”. Așa că, „strașnica poruncă” ce l-a tulburat doar pe vodă, dar nu și pe ispravnici, este reluată la 19 octombrie 1813; se cere îngroparea urgentă a morților: „un ceas măcar să nu rămâie, ci făcându-se gropi, să tragă pe cei morți cu căngile de a-i arunca într-însele și să dea apoi pământ peste ei”.

Căngile îi vor fi târât în pământul jilav pe toți cei fără de căpătâi, pe toți cei vlăguiți de păcătoasa ciumă și adormiți pe vecie departe de mângâierea unui adăpost. Cioclii vor fi cules haine, încălțări, vor fi adunat sărăcia celor săraci și apoi îi vor fi aruncat în gropile comune, să fie uitați odată cu păcatele vieților.

Fiecare comunitate locală are obligația de a-și îngropa morții și astfel serviciul cioclilor se extinde. Cum înmormântările sunt plătite din bani publici, în registrele de socoteli sunt notate minuțios cheltuielile, care sunt mari, la câți săraci se află pe maidane și prin piețe. Așa că, din când în când, se apelează la mila oamenilor. În fruntea binefăcătorilor e Biserica, dar nu Biserica cea mare, ci micile comunități care compun marea instituție.

Cioclii au și rostul de a tria morții găsiți pe ulițe, pe maidane, prin dărâmături și prin șanțuri, identificându-i pe fiecare în parte, pentru ca apoi să se hotărască dacă vor fi sau nu îngropați pe cheltuială publică. La 31 ianuarie 1841, Iașiul are 96 de ciocli, o „gardă” mult prea mică pentru un oraș așa de mare. Se cere suplimentarea lor din „iconomiile ce s-ar putea face din celelalte condeie de cheltuială”. Dacă la Iași sunt prea puțini, la Roman sunt prea mulți, 41, imposibil de susținut din bugetul orașului, așa că 23 trebuie să-și caute de lucru în altă „meserie”.

Prin reformele introduse de statul moden nu se mai dorește însă afișarea chipului hidos al morții. În regulamentul Eforiei Spitalelor Civile din 1832 sunt prevăzute cât se poate de clar: izolarea muribundului, ascunderea obrazului livid, evacuarea miasmelor morbide. Bolnavul ajuns la ceasul de pe urmă va fi împrejmuit cu un paravan, pentru că „priveala morții, ce este grozavă pentru tot omul și mai vârtos pentru cel ce pătimește, să nu aducă deznădăjduire în sufletul celor bolnavi”.

Se prevede izolarea cadavrului: „gerahul va pune să ridice trupul, ducându-l într-o altă odaie care va fi orânduită spre acest fel de trebuință”. Iarna va rămâne 48 de ore, vara 24 de ore. Dacă nu e revendicat, cadavrul devine material didactic pentru ucenicii doctorilor, iar spitalul își asumă cheltuielile de îngropăciune.(Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )

SHARE
 

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Carte

Ultima oră