Din vremea lui Pazvante Chiorul. La vânătoare de strigoi în cimitire

15 Sep 2016 | scris de Dănuț Deleanu
Din vremea lui Pazvante Chiorul. La vânătoare de strigoi în cimitire

Profanarea mormintelor face parte din jocul superstițiilor. În primăvara lui 1785, sătenii din Mehedinți și apoi cei din Dolj pătrund în curțile bisericilor și dezgroapă cadavrele unor morți bănuiți că bântuie noaptea în chip de strigoi. Degeaba se revoltă vodă, considerând întreaga poveste o „idee nebunească” și o „părere” mai „nebunească”, degeaba cere episcopului de Râmnic să se coboare în rândul norodului și să-i dea învățăturile cele mai bune și necesare, căci spaimele sunt mai puternice.

După aproape o sută de ani, în 1861, Oltenia pare a fi tărâmul preferat al strigoilor. Comuna Păișani, din județul Dolj, este tulburată de spiritul unei femei, Ene Maria, care, după moarte, bântuie prin sat. E martie, așadar, în primele zile ale primăverii, iar bolile cu „dureri la gât și inimă” de care sunt atinși mulți dintre locuitori sunt puse repede pe seama morții rele a Mariei Ene.

Cazul reclamă intervenția bisericii. Se citesc slujbe la mormântul decedatei, în auzul tuturor sătenilor, și se depun eforturi pentru risipirea acestor „superstiții”. În raportul episcopului Calinic se menționează și alte situații, dar mai ales se arată cum aceste credințe și temeri ale enoriașilor îi determină să dezgroape și să mutileze trupurile celor morți, iar apoi să le abandoneze pe câmpuri și să le lase pradă câinilor.

Criminalii, când mor, au parte de așa-numita „moarte rea”. După ce este prins și ucis, trupul haiducului Tunsu își găsește odihna la o margine de câmp. Unde sunt îngropați criminalii, tâlharii, ucigașii? Ce se întâmplă cu părțile dezmembrate ale trupului rău? Ce se întâmplă cu capetele atârnate în vârfurile țepilor și ale parilor? „Moartea cea rea” ar trebui să fie subiectul unor cercetări mai amănunțite.

Serviciul public nu se pune în funcțiune decât în cazul marilor epidemii. Măsura se impune pentru a se evita extinderea molimelor. Peisajul morbid este groaznic, ulițele sunt cotropite de mirosuri fetide. Când izbucnește vreo epidemie, se dovedește că cioclul nu este un gropar oarecare, ci o persoană care are „pracsis” în recunoașterea și descoperirea cazurilor de boli contagioase.

Cioclul este primul „vestitor” al ciumei: „să aveți a alege întâiu un cioclu cu pracsis, dintr-aceia vechi, care să cunoască bine de boala ciumii; să mergeți în țigănia Herăscului, unde se află țiganul mort cu bănuială de boala ciumii, și să puneți pe însuși acest cioclu să cerceteze și să caute pe acel mortu”, se scrie la 15 noiembrie 1784. În pragul iernii, astfel își vestea ciuma sosirea. Goana după strigoii din Mehedinți putea să mai aștepte o jumătate de an.(Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )

SHARE
 

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Carte

Ultima oră