Festivalurile de trap și muzică “urbană”, precum cele care s-au tot discutat recent în presă, sunt un usturător simptom al relativismului moral. O plagă purulentă care atrage atenția, dar care nu e decât manifestarea unei probleme mai profunde. Indignarea ar putea umple multe pagini, iar pagini multe s-au și scris, întrecându-se în a-și exprima în termeni cât mai categorici reacțiile la cele întâmplate. Opinia publică s-a împărțit, după obicei, în două tabere. Pe de-o parte, “Noua Generație” (mereu cu majuscule), care clamează progres, libertate, distracție, și “cultură urbană”. Pe partea cealaltă, tabăra care asumă poziția sfinxului egiptean și vorbește de sus despre depravare și lipsă de moralitate, fără să vadă rolul pe care îl joacă și ei în ea. Nici unii nici alții nu ating fondul problemei. Primii, o formă fără fond, ceilalți, un fond fără formă. Pentru că degeaba ai dreptate în fond dacă reacția îmbracă o formă care mai degrabă agravează decât să rezolve. Pentru că la soluția reală se ajunge prin reflecție, nu prin automatismul oprobriului.
Mai constructivă este deci o deconstrucție a problemei în factorii care ne-au adus aici. Căci defapt, dincolo de situația dureroasă cu răniți (care nu trebuie minimizată), două sunt elementele care zgârie conștiința: unul universal întâlnit în lumea civilizată din care (să nu râdeți) facem parte și noi; al doilea este unul autohton. Cel universal (în occident mai pronunțat ca la noi) este fenomenul “cultură urbană”: o estetică a urâtului care domină orientarea, (sau lipsa de orientare) a tinerilor, și care după ce s-a îmbrăcat în haina progresului si a libertății de exprimare, a degenerat în consum de droguri, nihilism, și degradare morală. Peste acest fond cultural civilizațional modern, s-a mai adăugat la noi și un strat autohton, de auto-flagelare culturală și distanțare de tot ce e românesc, cum a binevoit să ne ilustreze recent prin insultele aduse țării un tânăr trapper local. Le abordăm pe rând:
1.Cultura Urbană
S-au folosit mult termenii de festival “urban” și muzică “urbană”. Poate părea un subiect frivol în umbra celor întâmplate, dar cuvintele au putere și nu trebuie neglijate. Căci oamenii gândesc în mare parte prin asociere, iar asocierile de cuvinte generează efecte palpabile în comportamentul nostru. A acoperi acest gen de muzică fără cap și fără coadă, anti-estetică, de-o extremă vulgaritate, cu termenul de “muzică urbană”, este să-i arogi și “urbanului”, adică orașului, aceleași caracteristici. Iar urbanul este economie, progres, viitor. Antiteza “urbanului” este “ruralul”. Iar dacă nu subscrii la ce este “urban”, nu ești cu progresul, cu viața modernă, cu viitorul. Ești “rural”, și deci prin aceiași logică ești retrograd, nostalgic, învechit, sau reacționar (în funcție de ce îi vine și omului mai la îndemână să clameze). Dar urban era și Parisul secolului 19, urbană era și Florența renascentistă a secolului 16. Urbanul progresului si al viitorului poate avea tot atâtea forme culturale câte aleg să manifeste cetățenii urbei respective.
Când înglobăm această estetică underground cu graffiti si muzică trap în termenul “urban”, impunem un anumit stil, prin botez, unui fenomen care nu este decât unul demografic. Prin efect, “cultura urbană” devine singurul tip de creație artistică validă și ”de actualitate“ în mediul urban. “Asta e cultura urbană”, se va spune resemnat. Adevărul este evident altul. Un spațiu urban poate îmbrăca orice formă stilistică, și oare cu cât ar fi mai frumoase orașele noastre dacă am alege pentru ele alt tip de “cultură urbană”? Atât timp cât un tânăr crește în acest tip de mediu urban, cum altfel să își aducă aportul creativ, dacă nu prin a participa și el în această “viață culturală” contemporană? Dacă printr-un miracol al sorții va manifesta orice formă estetică care aduce cu demnitatea clasicului, cum mai răzbește câte o plantă printre crăpăturile asfaltului, ea va fi retezată sau ignorată drept defect de fabricație; o imitație fără valoare a unui alt spirit uman care nu ne mai reprezintă. Ce treabă au toate astea cu tinerii la festival? Orice tânăr vrea să ducă lucrurile “înainte”, nu “înapoi”. Iar dacă definim acest “înainte” printr-un anumit registru moral si estetic, tinerii îl vor adopta doar pentru că așa s-a parametrizat problema. Iar din păcate, estetica lui “înainte” s-a parametrizat în termenii de mai sus.
Totodată, o posibilă cheie de interpretare a acestei culturi este, conștient sau nu, a unui soi de protest. La ce? La noi? Cum? Păi, poate ar trebui la rândul nostru să ne întrebăm de ce tinerii se uită la felul în care ne trăim viața și își spun: “Așa nu”. Ce idealuri ale tinereții noastre ne-am trădat? Cu ce compromisuri morale ne-am obișnuit? Să nu credem că ei nu le observă, chiar și indirect, văzând efectele lor în privirile noastre. Pentru că prin acest vid al exemplului se strecoară apoi acele repere sufletești atât de josnice, în vraja cărora se află astăzi mulți tineri. Iar apoi, se trag unii pe alții în mlaștină, paradoxal încurajați de criticile acelor adulți pe care nu îi admiră, și cu care nu vor să semene. Acele busculade periculoase numite “mosh-pituri” sunt un simbol vizual reprezentativ pentru lipsa lor de direcție și de orientare morală. Dincolo de toate soluțiile pe termen scurt, poate că primul pas către o soluție pe termen lung este să încercăm să reprezentăm, prin felul în care ne ducem viața, un reper moral în care tânărul adolescent să poată crede. În absența exemplelor pozitive și mai ales accesibile minții adolescentine, se vor găsi mereu măscărici și pseudo-înțelepți care să își asume ei acest rol, cu rezultatele pe care le vedem.
2.Elementul autohton
Elementul autohton din această simfonie a dezastrului este disprețul nemascat al tinerilor față de țara lor. Din păcate trapper-ul respectiv prin insultele făcute la adresa României exprimă sentimentele ne-exprimate ale unui număr jenant de români. De ce? Pentru că există în mentalul multor tineri (și nu numai) concepția că pentru a-și depăși condiția personală, trebuie să se distanțeze de identitatea românească, care îi limitează. Cu cât îți amesteci mai mult româna cu engleza, cu cât te îmbraci mai italienește, cu cât ești mai aliniat cultural cu țările ”civilizate” cu atât te simți mai sus pe scara socială. În majoritatea țărilor de pe glob, drumul de la om de rând la “elită” nu presupune părăsirea spațiului cultural autohton. Dimpotrivă, elitele lor îsi etalează cu mândrie specificitățile culturale oriunde merg, cu o intensitate pe care omul de rând nu si-o permite. Din păcate, la noi invers. “Elitele” simt că pot fi “elite” doar lăsând în urmă spațiului cultural românesc si adoptând altul. Iar în concepția lor, dacă cineva se manifestă cultural românește, o face doar pentru că n-are încotro; pentru că nu și-a depășit condiția; pentru că atât îi permite educația. De aici motivul pentru care acești români, atunci când cineva le reproșează că se distanțează de țara lor, își percep criticii drept invidioși, frustrați, ne-educați, sau limitați economic; nedemni de a fi luați în serios. Având în vedere că nu pot concepe nimic bun în cultura românească, ei nu își pot explica luarea de atitudine a unora în numele ei decât prin termenii de mai sus. Cu nelipsitul efect comic că, încercând să semene cu elitele altor țări, adoptă comportamentul cultural al “oamenilor de rând” din țările respective, care sunt mai cosmopoliți decât propriile elite. Iar mândria culturală a concetățenilor “limitați”, la care se uită cu superioritate, este aceiași pe care o manifestă elitele altor țări, cu care ei încearcă disperat să semene. Demni de Caragiale.. C’est la vie.
Mai sunt români care iubesc România, dar se impune întrebarea: Facem suficient pentru a le arăta tinerilor cum să-și iubească țara? Le dăm suficiente motive pentru a o iubi? Si cel mai important: Au văzut-o ei măcar vreodată ca sa poată înțelege ce ar trebui, mai exact, să iubească? Țara pe care eu o iubesc abia se mai întrevede în câte-un anticariat prăfuit, o casă prăbușită, un sat pustiit, sau o poiană păzită de ursi. Unde ar putea astăzi un tânăr să intre în contact cu România autentică? (”Autentic”; acest cuvânt care sperie orice bun relativist. ”Cine stabilește ce înseamnă autentic?“, va striga el dogmatic, ca din gură de șarpe. Răspunsul este cât se poate de simplu, și îl găsim undeva în spatele cuvântului ”organic“, dar: alt subiect, altă ocazie..)
Dacă pentru acești tineri România este scara blocului, asfaltul crăpat, sala de curs din învățământul de stat, sau mizeria spitalului, ce ar putea înțelege ei din ea? Cine îi poate blama pentru impresiile formate? Nu aduc prin asta o critică nici autorităților, nici Statului. Trebuie să ne dezvățăm de acest obicei nociv de a aștepta mereu de la alții o soluție ori de câte ori ne confruntăm cu o problemă. Responsabilitatea civică pentru România îi revine fiecărui român.
În fond, esența este că orice tragedie, dincolo de indignare, ar trebui să fie și un moment de reflecție. De reflecție asupra culturii și a esteticii din orașele noastre; asupra exemplelor și tiparelor de viață pe care le văd generațiile tinere la noi; asupra felului în care ne păstorim cultura. Avem oglinzi în care trebuie să ne uităm, și avem întrebări la care trebuie să răspundem. Dacă noi nu găsim răspunsul, cu ce drept ne putem aștepta să îl găsească niște adolescenți?
Autor: Ioan Nicolescu
