„1798, septembrie 3, vineri noaptea către sâmbătă, au răposat Ioniță vornecul Damaras și s-au îngropat sâmbătă după toacă la Zlătari, nespovedit, neprecestuit, pentru că au mâncat între alte bucate pepine mult verde, s-au închinat și s-au culcat și peste un ceas au strigat feciorul să-i aprinză lumânarea că-l doare la inimă și până să-i aprinză lumânarea, până să se scoale cocoana ș-au dat sfârșitul. Unii zic că stenos, alții de necazul vistierului Scarlat Ghica, că-i sta împotrivă pentru cincizeci de scutelnici. Dar oricum ar fi, în urma ploii ipângea nu trebuie”. Mărturia provine din cronica serdarului Grigore Andronescu, o cronică care privilegiază moartea ca eveniment major al vieții.
Nu bătrânețea sau boala stârmesc spaimele vieții, ci fragilitatea, imprevizibilul, nimicul care transformă prezentul în „a fost odată”. Pregătirea dinaintea morții, atât de utilă, indispensabilă pentru orice creștin, este anulată și odată cu ea dispare orice șansă de a îmblânzi judecățile divine. Nespovedit, neîmpărtășit, fără lumânare, creștinul se pierde pe sine și-i împovărează pe ceilalți. De moartea neașteptată a vornicului Damaras se vor fi îngrijit toți cei din neamul său, încercând prin pomeni și sărindare, prin danii și ritualuri, să câștige bunăvoința divină și un loc în Rai.
De săracul pe care imprevizibila moarte îl răpune departe de sine și de ceilalți nu se îngrijește decât impasibila administrație. Ion, din satul Fierbinți, județul Ialomița, moare într-o zi de mai a anului 1839, departe de casă, într-o mahala a Bucureștiului, muncind cu ziua la plivitul unei grădini. „Nebolit”, Ion s-a stins singur, nespovedit, neîmpărtășit și fără lumânare, printre răzoarele de ceapă și sub vântul călduț al primăverii. A fost trimis apoi la groapa comună. Au rămas de la el doar sapa și o traistă care vor vesti neamurilor trecerea sa spre tărâmurile veșnice.
Mai trebuie spus că, în această epocă, cadavrul este o sursă importantă de viață. Cuvântul „cadavru” nu există în limbajul epocii, iar oamenii vorbesc de „mort”. Trupul mortului oferă tuturor ceva util: doftoreselor, bolnavilor, fermecătoarelor, vrăjitoarelor, calicilor. Unghiile, părul, pânza, hainele mortului, intră în combinația diferitelor leacuri, a farmecelor, a vrăjilor și a descântecelor. Mortul și tot ce-l înconjoară sau îl ascunde (pânza, coșciugul, groapa, crucea) sunt folosite la diferite practici magice. Astfel, prezența cadavrelor nu mai pare atât de greu de suportat. (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )