Din vremea lui Pazvante Chiorul. Rușii, moartea și cimitirele

16 Aug 2016 | scris de Dănuț Deleanu
Din vremea lui Pazvante Chiorul. Rușii, moartea și cimitirele

La 8 iunie 1810, porunca de a nu se mai îngropa morții în curtea bisericilor este reluată, dar boierii și fețele bisericești le cer rușilor s-o lase mai domol cu cimitirul, fiindcă aici e vorba de sute de ani de credință, mai ales că cei care s-au supus noilor rânduieli și și-au îngropat rudele în afara orașului s-au trezit cu morții aruncați pe maidan, pradă câinilor și păsărilor, după ce mormintele au fost jefuite. Biserica sau mănăstirea, chiar și grădina din spatele casei, fiind mai aproape, pot fi mai ușor păzite de membrii comunității și pot fi locuri de perelinaj de-a lungul celor șapte ani de sărindare și pomeni.

Carevasăzică, grija pentru trupul și sufletul celui plecat joacă un rol important în viața celor rămași și constituie un puternic motiv de a se opune îndepărtării morților, în ciuda bolilor, miasmelor și chiar a epidemiilor provocate. Rușii încearcă să dea un exemplu ridicând un cimitir pentru soldați lângă mănăstirea Spirei, dar nu reușesc să-i convingă pe români să-și ducă morții în locurile izolate și special amenajate.

În București, înmormântările sunt reglementate prin „Regulamentul pentru starea sănătății, înfrumusețarea și paza bunei orânduieli în politia Bucureștilor”. Se interzice îngroparea morților în politie; toți morții, „de la cea dintâi persoană până la cea din urmă, fără osebire, să se îngroape în afara politiei”. Se deschid cimitire la capul Podului Mogoșoaiei, la capul Podului Târgului de Afară, la capul Podului Șerban Vodă, la capul Podului de Pământ.

Se fixează limitele, se hotărăște îngrădirea locului cu scânduri (urmând a fi ridicat gard de zid atunci când vor fi bani), se prevede ridicarea unui paraclis, slujit de doi preoți și un cântăreț. „Celelalte nații” (catolică, protestantă, armenească, evreiască) sunt chemate și ele să-și găsească locuri de îngropăciune în afara orașului. Și-și găsesc: catolicii „afară din straja Podului Mogoșoaiei”, protestanții se așează lângă catolici, armenii „afară din straja Podului Târgului de Afară”, evreii „afară din straja Uliții Târgoviștii”. Dar, cât de repede ajunge moartea în afara urbei, e poveste lungă!

Nici nu se usucă bine cerneala pe regulament, că boierii, unii dintre ei fiind chiar autori ai documentului, îl și ignoră și, astfel, îl încalcă. Pe 18 iunie 1834, postelnicul Constantin Mano, fiul marelui vornic Mihail Mano, cere să fie îngropat în „narthexul bisericii de la Leurdeni”, și nu oricum: mormântul trebuie sculptat în marmură de Germania „cu litere de aur și cu stema familiei sculptată pe ea”, cu o inscripție în limba română, compusă neapărat de Ion Heliade Rădulescu. Este adevărat, Leurdenii se află în afara politiei, iară biserica din sat, ctitorie a familiei Mano, îndeplinește încă rolul de necropolă a familiei.

Zece ani mai târziu, legea e interpretată după bunul plac al beneficiarilor, care o pun în aplicare doar pe jumătate. În 1825, Grigore Lăcusteanu își îngroapă tatăl în biserica Sfântul Gheorghe din București, „înlăuntru bisericei în latura de-a dreapta”, dar nu mai poate face acest lucru la 1 august 1842, când mama sa moare; cu năduf spune: „în biserică era poprit de guvern de a se mai îngropa cineva”. Își îngroapă totuși mama în curtea bisericii, devenită „cimitirul familiei”, deși regulamentul interzice clar orice înmormântare în interiorul politiei.

Cine să țină cont de lege? Curtea bisericii Sfântul Gheorghe rămâne și în 1865 cimitirul în care boierii ridică adevărate monumente în jurul mormintelor; „cimitirul este împrejmuit cu grilaj de fier aurit, acoperit cu o piatră de marmură”, crucea este tot din marmură împodobită „cu trei lăncii de cavalerie cu stegulețele lor”, descrie Lăcusteanu mormântul fiului său.(Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Carte

Ultima oră