În secolul al XVIII-lea, pentru familiile boierești alegerea partenerului și libertatea de mișcare sunt mult mai restrânse, iar frecventarea și cunoașterea tinerilor încep abia după ce părinții și-au dat acordul, iar ginerele a acceptat foaia de zestre. Abia acum tânărul boier începe să-și viziteze viitoarea mireasă, dar ei nu sunt niciodată lăsați singuri, ci întrevederea se desfășoară în prezența mamei sau a unui alt membru al familiei cu menirea clară de a veghea la onoarea tinerei.
Familiile boierești sunt interesate nu numai să-și căsătorească fiii și fiicele, ci mai ales să facă „un beau mariage”, cu alte cuvinte „să maximizeze profiturile economice și simbolice asociate la instaurarea unei noi relații”. Întreaga politică matrimonială se află în mâinile șefului familiei, iar autoritatea lui se impune fie că este vorba de fiicele sale, fie că este vorba de fii săi. Aceștia trebuie să asculte și să se supună alegerii tatălui, tatăl fiind de altminteri persoana care deține baierele pungii și controlul economic al familiei.
Autoritatea tatălui în conducerea politicii matrimoniale este confirmată deseori de micile însemnări testamentare atunci când bărbații familiei țin să marcheze îndeplinirea atribuțiilor care le revin față de copii, mai ales de fete, consemnând următoarele: „am înzestrat-o și am măritat-o într-o casă bună, după un om de cinste”. Alegerea îi aparține boierului, iar fiica și fiul au obligația de a se supune.
Iată, de exemplu, cum își alege Constantin Bălăceanu ginerele. Tatăl se oprește asupra lui Constantin Racoviceanu din următorul motiv: este fiu de boier „cu iconomie de casă boierească”. Acesta este primul criteriu: junele aparține aceluiași mediu social, este un boier ca și socrul. Al doilea criteriu este dat de reputația și averea familiei, tatăl-socru știe că familia Racoviceanu are o situație economică bună, ceea ce-i va permite ginerelui să înceapă viața pe propriile picioare cu ajutorul părții de moștenire și a zestrei primite.
Din moment ce familia și-a dat acordul și i-a binecuvântat pe tineri, ea nu se poate sustrage de la livrarea celor promise. Boierul adaugă, pentru a fi și mai clar, că niciodată nu și-ar fi căsătorit fiica după Racoviceanu dacă ar fi știut că este sărac sau că nu are „parte din casa părintească”. Cronica scrisă de marele ban Mihail Cantacuzino ne dă de asemenea posibilitatea să observăm cum se construiesc strategiile matrimoniale în sânul boierimii, întrucât banul vorbește atât de familia sa, cât și de celelalte familii boierești ale epocii.
Pentru ban, modelul unei bune strategii matrimoniale este dat de strămoșul său Constantin Cantacuzino (+1663) care a știut să-și însoare cei șase fii și cele șase fiice cu cele mai de seamă familii ale Valahiei, astfel încât a reușit să țeasă o adevărată rețea de putere. Această strategie matrimonială bine condusă i-a ajutat pe Cantacuzini să domine scena politică până la 1716 și să rămână tot secolul al XVIII-lea o familie puternică de care se ținea seama în orice moment al istoriei țării.
La rândul său, boierul a știut să aleagă, soția sa fiind Elena, fiica logofătului Constantin Văcărescu și a Mariei Crețulescu, nepoata marelui vornic Iordache Crețulescu, figură importantă pe scena politică, în prima jumătate a secolului, și a soției acestuia, Safta Brâncoveanu, fiica fostului domnitor Constantin Brâncoveanu (1688-1714).
Așadar, iată-l înrudit dintr-o dată cu trei mari familii boierești foarte importante. De altfel, banul se arată foarte mulțumit de această alință, făcând următoarea apreciere: „cu care însurare el s-a foarte îndestulat, fiind Elena, soția lui, bogată de moșii, vii și dobitoace”.( Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0 ).
