Din vremea lui Pazvante Chiorul. Cum se furau morții de pe ulițele Bucureștiului

12 Sep 2016 | scris de Dănuț Deleanu
Din vremea lui Pazvante Chiorul. Cum se furau morții de pe ulițele Bucureștiului

Acesta este rostul moștenitorilor și al neamurilor, la capătul unei vieți trăite astfel încât trupul, și așa bicisnic, să nu ajungă pe mâinile unor cioclii oarecare. De meșteșugari și artizani se ocupă breslele, care întrețin, printr-o susținută participare, o cutie de milostenii. De pildă, bărbierii contribuie, în fiecare duminică, cu două parale (calfele cu o para) la această cutie. O parte din acești bani se folosesc la praznicul Sfintei Paraschiva, patroana breslei, iar altă parte la ajutorarea membrilor nevoiași.

Iată ce prevede statutul: „la moartea vreunui meșter din breasla lor, ce nu va avea cu ce să-și facă pomenilelui, dintr-acei bani să-i slujească și să-i facă pomenile lui”. Calfii din Craiova contribuie tot cu două parale (calfele tot cu o para), dar în fiecare sâmbătă; în plus, calfa ajunsă meșter „dăruiește” cutia de milostenii cu 44 de taleri. Cu o parte din acești bani sunt îngropați săracii nevoiași, membri ai isnafului. Prevederi legate de înmormântarea membrilor nevoiași se găsesc și în statutele celorlalte bresle, zăbunarii, papugiii, cizmarii, ișlicarii, cojocarii, jimblarii, brutarii, blănarii, măcelarii, săpunarii, lumânarii, etc.

Totuși, ulițele, maidanele, șanțurile ascund deseori cadavrele celor rătăciți în timpul vieții. Din cauza morții urât mirositoare se instituie un obicei: plimbarea mortului prin mahala până se strâng banii necesari îngropării lui, spectacol barbar, deloc plăcut privirii, dăunător sănătății celor din jur. Antim Ivireanul critică acest „obicei rău” și rânduiește o sumă, astfel încât orice sărac să-și găsească totuși somnul de veci „undeva”, să aibă parte de o moarte creștinească, cu lumânări și pânză, cu slujba de pogrebanie, cu liturghii și sărindare.

Dar Bucureștiul e întins, sărăcia e mare, sac fără fund să fie, tot n-ar ajunge pentru a îngropa toată calicimea orașului. Când unii mor, alții profită...cadavrele săracilor se „reciclează” după un obicei deja știut. Adunate de prin șanțuri, cadavrele servesc șarlatanilor care umblă după milostenii și ajung iar în șanțuri. „Ne-am înștiințat Domnia Mea”, scrie Ioan Vodă Caragea, la 7 ianuarie 1818, „cum că mulți din străini și chiar pământeni ce sunt bolnavi și li se întâmplă moarte, după ce mor se aruncă pe ulițe și îi iau alții de umblă cu mortul cerând milostenie cu cuvânt ca să plătească la preoți să-l îngroape, a căror urmare și mijloc socotind-o Domnia Mea neguțătorie”.

Vodă are toate temeiurile să considere acestă practică neguțătorie, din moment ce unora le aduce un venit. Se cere ajutor de la Biserică, se face apel la mila creștinilor, la ajutorul și solidaritatea lor spre „ascunderea” cadavrelor. Ajutorul este rareori benevol, așa că Vodă dă „strașnică poruncă” ca toți preoții de prin mahalale și de prin târguri „să saie singuri și cu cheltuială la cutia bisericii” să-i îngroape pe toți „nemernici ce se vor întâmpla să moară”. Dar cum porunci de acestea s-au mai tot dat, Vodă insistă și amenință că le va administra pedepse severe și îi va forța să suporte și cheltuielile de îngropare „de se vor mai găsi morți scoși la uliță sau aruncați”.(Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )

SHARE
 

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Carte

Ultima oră