Gazetele contribuie mult la aducerea în scenă a morții cu alaiul ei funebru. Se înțelege că săracul are parte doar de un rând în gazetă și doar dacă n-a murit ca „prostul”, în mijlocul uliței. Știrile despre moartea notabilităților ocupă însă pagini întregi cu descrierea amănunțită a fiecărui ritual, căci toate detaliile sunt îndeajuns de importante pentru a fi comentate și copiate.
Dacă unii își duc mortul la groapă jelind din rărunchi, alții țin să li se vestească moartea pe ulițele mahalalelor cu ajutorul tarafurilor de lăutari, o modă recentă, care prinde destul de repede. Biserica încearcă să se împotrivească, dar...„Prea Sfințite Stăpâne! Mulți din localnicii viețuitori în această politie, Bârlad, când li se întâmplă de să săvârșesc din viață, familii de a lor vin la mine și cu stăruință cer de li se da voie ca, în vremea când își duc morții lor la biserici, spre înmormântare, pe lângă preoții și slujitorii bisericești, să fie și lăutari cu muzică, ca să cânte în urmă”.
Protopopul Constantin Vrabie descrie acest nou obicei al bârlădenilor dornici să transfere cât mai mult în sfera publică evenimentul funest. Obiceiul s-ar fi înstăpânit de ceva vreme în celelalte orașe ale Moldovei, începând cu Iașiul, trecând apoi la Galați, Focșani, Tecuci...La Bârlad nu se întâmplase niciodată așa ceva și, cum pare greu de admis „acest feliu de obicei”, preotul cere învoire de la cei mari ai săi, pasând de fapt responsabilitatea episcopului de Huși. „Să încuviințăz asemenea cereri, ci o fac localnicii bârlădeni, ca să le dau voie să-și petreacă morții cu lăutari și cu muzică până la biserici, sau să nu le încuviințăz?” Din atare dilemă cine știe să iasă?
Apariția jurnalelor și a gazetelor este un bun prilej de a acorda morții publicitatea de care are nevoie. De fapt, gazeta face trecerea către moartea comercială. Totul devine disponibil și e de vânzare. Iată un anunț dat de un „anteprenor” pe nume Iosif Seliș: „Sugit-iscălitul a întrebuințat toată a sa silință la orânduiala pompoaselor îngropciuni, aducând toate în bună stare și în bună săvârșire decât după cum se afla până acum în capitală. Și, tocmai, după manierul evropinesc, adică oranistul la 6 cai ceabracuri, la 12 oameni îmbrăcămintea, precum și după cum se va cere Iosif Seliș, capetașul după Podul Târgului de Afară peste drum de Biserica Răzvanu” (Vestitorul românesc, 19 iulie 1843).
Paginile gazetelor adăpostesc, contra cost, orații funebre, comemorări. Iată un exemplu cules din Albina românească din 15 octombrie 1831: „În 12 octombrie s-au săvârșit din viață dumneaei vorniceasa Smaranda Conachi, născută Donici, și la 13 s-au îngropat cu mare pompă în beserica banului.
Această soție plină de simțire, de cinste și de dragoste către soțul ei, dumnealui vornicul Costache Conachi, cu carele au născut numai o fiică, în vremea când îl ruga ca să fie milostiv părinte al celorlalți sărmai copii ai ei, născuți din întâiul bărbat, răposatul agă, Petrache Negri”. Sărmanu Conachi avea și de ce să o plângă pe femeia pe care o iubise și o așteptase atâția ca să-i devină soție, căci Zulnia îi luase de mult mințile...(Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
