Constituirea apărării naște adesea discuții contradictorii, iar pentru a se lămuri, judecătorii apelează fie la rezultatele anchetei, fie la martori. Unii martori sunt plătiți și instruiți pentru a susține poziția părților, evenimentele relatate putând fi inventate, denaturate. Prezentarea vieții ca o „mare de lacrimi” produce compasiune în rândul judecătorilor? Sunt ei sensibilizați de nefericirea, durerea și suferința unei femei? Au nevoie, în acestă situație, de mai mai multe dovezi?
În fața instanței, femeia își joacă rolul ei. Lacrimi, răni și haine sfâșiate, amenințări cu sinuciderea sunt puse în scenă pentru o miză nu prea mare: recuperarea zestrei și o viață fără violență. Dacă miza pare nesemnificativă pentru contemporanii noștri, pentru o femeie din epocă, zestrea are o valoare economică inestimabilă, căci ea o va ajuta fie să supraviețuiască, fie să-și găsească un alt soț.
Discursul unei femei se coagulează în funcție de miza unui proces. Săracă, cu o droaie de copii și un soț alcoolic, care nu își îndeplinește atribuțiile casnice, femeia insistă pe inferioritatea ei fizică și intelectuală, prezentându-se pe sine în fața instanței ca slabă și proastă. Femeia-victimă poate avea mai multe de câștigat într-un proces de despărțire cu recuperarea zestrei și cu împărțirea averii pentru creșterea copiilor.
De cele mai multe ori, discursul reflectă realitatea cotidiană din majoritatea cuplurilor sărace și prezente în arhiva judiciară. Femeia nu greșește cu absolut nimic, descriindu-și viața ca pe o „mare de lacrimi”, dar uneori accentuează trăsăturile negative ale celui pe care îl acuză. În plus, ea omite povestirea anumitor fapte pentru a nu se prezenta pe sine într-o lumină nefavorabilă. Mesajul ei trebuie să fie cât mai convingător și, în același timp, să stârnească mila asistenței, să smulgă lacrimile soborului.
Femeia sărmană nu are ca ajutor decât pe bunul Dumnezeu, pe Vodă și pe Prea Sfinția Sa Mitropolitul. Acesta din urmă nu poate comite o nedreptate pentru că numai el îi protejează pe cei săraci și neputincioși, iar femeia face parte din această categorie. Ea are nevoie de protecția lumii masculine și în același timp trebuie apărată de această lume masculină, deseori agresivă. Cine o poate face mai bine decât mai marii societății, domnul și mitropolitul? Fără tată sau frați puternici, femeia trebuie să joace rolul unei victime pentru a câștiga .
Iată cum sună jalba unei văduve la șapte luni de la recăsătorire, refuzată de Mitropolie și înaintată în apel lui Vodă: „să nu lase o săracă ca mine să să omoare de acel tâlhar aci în orașul mării tale București, ci prin luminata poruncă a Mării Tale să fiu despărțită ca să-mi pot căuta de sărăcie și de copilașii ce-i am de la bărbatul dintâi”.
De aceeași strategie uzează și soțiile vinovate. Simțind că ceva nu merge în interiorul cuplului, femeia o ia înaintea bărbatului și adresează o jalbă la Mitropolie centrându-și discursul pe dihotomia femeie supusă și inferioară / bărbat autoritar și superior. Ancheta în teren demonstrează exact contrariul. Când nu mai are ce pierde, femeia își schimbă radical discursul, nu mai este o victimă, ci o acuzatoare aducând numeroase învinuiri lumii masculine, înjurând și blestemând pe toată lumea și chiar bătându-și soțul în fața întregului sobor.( Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0 ).
