Igiena supremă ar fi spălatul dinților și rasul limbilor. Iată mărturia lui Radu Rosetti: „Cei mai civilizați din ei mai scoteau dintr-o cutie o perie de dinți și un instrument alcătuit dintr-o fălioară, largă de mai puțin de un deget și lungă cam de o șchioapă, de argint sau de balenă, cu mânere mici cam de aceeași materie, cu care își rădea limba”. Așadar, forma primitivă a periuței de dinți acum este folosită. Dar, după cum spune și Radu Rosetti, doar de către cei mai „civilizați”.
Unii folosesc din plin scobitorile. Printre lucrurile răposatei Măriuța Poenaru se află și o „scobitoare de dinți de sidef șide aur”. Alții nu se apleacă niciodată asupra acestui „detaliu” la care nu se gândesc și care nu face parte din preocupările lor. O înclinare a capului într-o parte sau chiar acoperirii gurii cu palma totuși s-ar cuveni, mai ales când, plecat în lume, individul consumă din abundență ceapă, usturoi, praz sau alte „legume puturoase care foarte greu miroase.
Usturoiul, ceapa sunt legumele de bază ale bucătăriei românești. Introduse în diferite combinații sau consumate ca atare, usturoiul și ceapa lasă în urma lor halene insuportabile pentru unii: „La București am fost de mai multe ori invitat la masă, însă după prima masă nu m-am mai dus, scuzându-mă cu câte ceva, căci se gătea cu usturoi, ceea ce nu puteam suferi”, povestește pictorul Barabas. Ori, dacă boierul îl amestecă și-l gătește pentru a-i ascunde iuțimea și mirosul, negustorul, orășeanul, țăranul îl mănâncă crud cu sare și oțet.
„Nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase”, sună un proverb. Sau „gura dacă pute, n-ai amante multe”. Și cum să ai, cum să te mai împreunezi când miroși ca o hazna? Un alt aliment rău mirositor era urda. Iată proverbul, preluat de Anton Pann: „a mâncat urdă cu usturoi, și cere să-i miroase gura a lapte”. Într-o astfel de lume, a halenelor puturoase, usturoiul adaugă o notă de specificitate mai ales grupurilor sociale sau etnice care îl folosesc, cu precădere și din abundență, în alimentație: evreii, țiganii, țăranii, calicii.
Dinții stricați și respirația greu mirositoare sunt deseori motive de protest și chiar de divorț. Amanții, care mai rezistă unii lângă alții nu se mai pupă pe gură, trec direct la fapte. Ca pentru toate neajunsurile, se caută soluții. „Putoarea gurii” ar putea fi combătută cu următoarea rețetă: „praf de cuișoare, praf de rădăcină de peretru, praf de coajă de rodie” amestecate cu oțet de trandafiri și bine fierte într-un ibricel spoit.
Dar cum „putoarea” e dată de „sângerătura gingiilor”, răul cel mare de acolo trebuie îndepărtat. Cu un „bricegel” se crestează gingiile pentru „ieșirea sângelui celui rău” și se spală cu leacul de trandafiri. Albirea dinților e de asemenea, la modă, iar prafurile de tot felul sunt ținute la îndemână, păstrate în cutiuțe, și sunt aplicate ori de câte ori ar fi nevoie. Oral B încă nu se inventase!!! (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
