Această capacitate juridică se manifestă deplin în cazul văduviei sau în momentul separării cuplului, căci atunci când se află sub tutela tatălui sau a soțului, femeia rămâne în afara spațiului juridic. Cei doi bărbați preiau toate afacerile familiei și asta nu pentru că femeia nu ar putea să se ocupe de ele, ci pentru că de multe ori problema îi privește în egală măsură și, totodată, pentru că ei se bucură de o mai mare autoritate.
Și totuși, în ciuda acestei poziții juridice puternice, femeia continuă să fie considerată inferioară bărbatului. Pravila recomandă judecătorilor să se aplice femeii aflate în fața instanței un tratament mai blând datorită „neputinții și slăbiciunii firei”. Din acest motiv, „mai puțin vor certa muerile decât bărbații la greșalele ce vor face” și „de vreme ce iaste mai proastă și mai lesne spre cădere (în păcat) decât bărbatul” se recomandă o mai mare indulgență din partea judecătorilor. Milă și indulgență din partea judecătorilor nu prea există în practică, deoarece aceeași Pravilă dă voie și chiar recomandă bărbatului să-și bată nevasta ori de câte ori consideră că este nevoie.
Imaginea femeii se conturează numai în interiorul unui cuplu, ea nu există ca individ decât în situația extremă a văduviei. Tată-fiică, soț-soție, soră-frate, iată câteva cupluri permanente și în jurul cărora prinde viață femeia. La rândul ei, femeia revendică în permanență prezența masculină și își țese propriul destin în raport cu cel masculin.
Pentru a supraviețui, pentru a procrea, pentru a „șerpui” în interiorul lumii masculine, ea are nevoie de un partener. Îl caută, îl revendică în numeroasele procese de seducție, îl respinge în cele de divorț, și-l apropie atunci când are nevoie de el în procesele de restituire a zestrei. Singură în fața instanței masculine, femeia își joacă cu pricepere cărțile, transformând dezavantajele în avantaje.
Construcția masculină despre femeie înglobează o serie de elemente negative. Astfel, din punctul de vedere al bărbaților vremii de atunci, femeia este proastă, limbută, slabă și păcătoasă. Așadar, femeia merită bătută, căci ea este mai aproape de bârfă și clevetire decât bărbatul, și asta din cauza naturii ei, adică „iute dă fire din dihonie fămăiască”, ea răspândește zvonuri și bârfe „după bănuiala și răutatea firii fămăiască” sau din „proastă firea fămăiască”.
Totodată primește deseori următoarele calificative „muerea rea, limbută și gâlcevitoare, spornică la vorbe fără de rușinare”. Și pentru că este mai înclinată spre păcat decât bărbatul, ea trebuie supravegheată și pedepsită pentru a fi îndreptată. Biserica este întotdeauna alături de bărbat în această luptă de cunoaștere și stăpânire a naturii feminine. Bătaia și privarea de libertate se practică și de o parte și de alta pentru a înțelepți firea femeii.
Și cu toate acestea, femeia se poate apăra liber în fața instanței. Uneori ea este însoțită în sala de judecată de către una din rudele sale – tată, mamă, frate, unchi - , dar ei constituie de cele mai multe ori partea păgubită care își apără drepturile. Apariția vechilului la sfârșitul secolului al XVIII-lea nu înseamnă și micșorarea capacității juridice a femeii. El reprezintă interesele femeii mai ales în pricinile legate de zestre și proprietate.( Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0 ).
