Cuvintele, pentru a caracteriza o conduită feminină desfrânată, sunt foarte dure. Femeia poartă numele de „curvă adevărată”, iar poftele ei sexuale o apropie de animalitate. Asocierea între curvă şi căţea revin adesea; ca şi animalul, ea este „neastâmpărată” şi „nărăvită”, umblă din loc în loc, bântuie pe uliţă, pe la cârciumi sau prin băile publice, în căutare de plăceri trupeşti şi uneori nici o pedeapsă nu o poate înfrâna.
După prevederile Pravilei, o femeie nu are voie să-şi părăsească căminul fără acordul soţului ei, cu excepţia rudelor pe care le poate vizita. Ieşirea ei din sat sau mahala nu o transformă într-o „curvă”, dar naşte suspiciuni la comportamentul ei şi, mai ales, cu privire la fidelitatea conjugală care este pusă la îndoială de soţ.
Fidelitatea femeii măritate constituie esenţa reputaţiei feminine, bunul cel mai de preţ pe care o soţie trebuie să-l prezerve în orice moment. Principala şi cea mai importantă insultă adusă femeii se învârte întotdeauna în jurul purităţii. Dacă bărbatul poate fi bondoc, foarţă sau varvar, femeia nu primeşte decât apelativul de „curvă”, ca atribut principal regăsit în mai toate jalbele, insulta arătând nu numai subiectul la care femeia este sensibilă, ci şi că experienţa socială pe care o împărtăşeşte este mult mai redusă în comparaţie cu cea a bărbatului.
Pe de altă parte, de multe ori injuriile aduse bărbaţilor de către alţi bărbaţi, şi chiar de către femei, au ca subiect principal tot puritatea sexuală a femeilor, fie că le sunt soţii, mame sau surori. Dincolo de umblete, unei curve i se asociază şi alte păcate: fură, bea şi petrece cu oameni străini.
Ca în toate cazurile, şi în aceste situaţii locul vecinilor, în definirea desfrâului, rămâne esenţial. Prezenţa unei femei măritate la cârciumă, în compania unui alt bărbat, se remarcă cu uşurinţă, iar soţul este informat de îndată. Bârfa circulă cu repeziciune, punându-l pe soţ într-o situaţie delicată, fiindcă, deşi nu şi-a văzut nevasta cu ochii lui, se află totuşi în gura tuturor.
În ce moment al căsniciei soţia se îndreaptă către o relaţie ilicită? Două tipuri de conduită se conturează atunci când este vorba de încălcarea moralei casnice: relaţiile extraconjugale şi prostituţia temporară şi de ocazie. Să urmărim câteva exemple cu privire la primul tip de comportament.
Niţa, slujnică la marele ban Ştefan Văcărescu, se „încârdoşeşte” cu unul dintre slujitorii acestei case. Ea îşi justifică alegerea prin traiul rău pe care îl duce cu soţul, prin sărăcia lucie. Slujba şi amantul o ajută să să ţină casa şi chiar pe bărbatul ei, împărţind adesea simbria cu acesta.
Armeanca (acesta este numele ei), la rândul ei, afirmă că sărăcia şi zgârcenia soţului au împins-o în braţele unui amant. În faţa foametei, femeia trebuie să aleagă, să se descurce, să se hrănească. Cu cheile la brâu, bărbatul refuză să aibă grijă de ea, obligând-o să se întreţină singură. Un ibovnic devine o strategie de supravieţuire.
Plecarea soţului în călătorie de afaceri constituie un alt moment în care femeia rămasă singură se orientează spre un alt bărbat capabil să ia asupra-şi îndatoririle economice în schimbul unor servicii de natură sexuală. Femeile îşi justifică în acest sens alegerile, în timp ce soţii mărturisesc că au plecat pe o perioadă lungă fără să lase hrană familiei.
Luând în seamă aceste argumente, părinţii clerici le atribuie o parte din vina păcatului, admiţând tacit necesitatea unor astfel de raporturi ilicite, provocate în mare parte de sărăcie, şi silindu-i pe soţi să treacă peste necinstea suferită determinată în mare parte din cauza lor. Misiunea bărbaţilor nu este numai aceea de a asigura hrana, ci şi de a apăra puritatea sexuală, ei devin responsabili pentru onoarea femeilor din familii, iar propria lor onoare se deduce, într-o mare măsură de felul cum se achită de această responsabilitate. ( Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0)
