Căsătorite din interes, unele boieroaice îşi găsesc refugiul într-o relaţie. Amanţii lor sunt inferiori din punct de vedere social pentru că nu au de unde să aleagă, dată fiind limitarea spaţiului în care se pot mişca: slugile din casă, ţiganii, micii dregători de la curtea domnească, rareori un boier.
Situaţia se schimbă după războiul din 1768-1774, când preferinţele lor se îndreaptă cu precădere spre ofiţerii ruşi, austrieci sau francezi. În această situaţie se află vornicul Matache Racoviţă a cărui cucoană, Mărioara Cantacuzino, a fugit, din „uşurătatea minţii”, cu un oarecare, luându-i o grămadă de scule şi bani din casă.
La insistenţele rudelor şi prietenilor, boierul o iartă, dar când Mărioara fuge şi a doua oară ruşinea este prea mare pentru a trece totul cu vederea. Pe lângă despărţire, boierul o obligă pe infidelă să-i plătească până la un capăt de aţă tot ce a furat.
Stolnicul Răducan Filipescu este şi mai revoltat de comportamentul soţiei sale, Maria Văcărescu. După ani de căsătorie, din care au rezultat trei copii, cucoana a căzut în dragoste cu un ofiţer austriac, în timpul războiului din 1789.
La început, totul se desfăşoară în secret, iar Maria foloseşte diverse tertipuri pentru a-şi întâlni amantul şi lucrul îi reuşeşte, stolnicul fiind mai tot timpul plecat ba pe la moşii, ba prin ţară după chiverniseală. Când acesta îi tot cere să-l însoţească, ea găseşte întotdeauna un pretext: că-i bolnavă, că are altele pe cap.
Când amorul se transformă în pasiune, Maria îşi urmează amantul în lume, dar şi ea, ca şi suratele ei din popor, se lasă convinsă de ofiţer să nu plece cu mâna goală. Argintăria, scule, haine şi 3 500 de taleri sunt încărcate în desagi înainte de plecare.
Vorniceasa Văcărescu, mama Mariei, aflând de isprava fiicei şi de marea ruşine pricinuită, cere ajutor domnului pentru a o aduce acasă. Deşi găsită peste numai câteva zile, soţia risipise o mare parte din avere, pentru că împreună cu amantul au ţinut-o tot într-un chef pe la toate hanurile pe unde au poposit.
Filipescu nu voieşte s-o mai primească, considerâd că i-a adus „mare stingere şi necinste” şi chiar dacă nu divorţează, refuză s-o mai vadă, alungând-o din casă. El îi interzice să se apropie de copii, pe care preferă să-i încredinţeze unor epitropi decât să-i dea mamaei: „ci după faptele dumneaei ce arăt mai sus, las ca să nu aibă nici o treabă cu casa mea şi cu copiii miei”.
Chiar atrage atenţia epitropilor să nu se lase cumva înşelaţi de vorbele ei şi să îi permită să locuiască la un loc cu copiii, „fiindcă dintr-un început s-au arătat fără milă şi ca o nebună risipitoare şi nedurere de inimă dă copii şi dă casa mea”.
Dincolo de dezonoarea adusă, boierul Filipescu se arată şocat de atitudinea cucoanei care a putut să-şi abandoneze copiii, să-i lase singuri în casă şi să fugă mânată de o pasiune efemeră. Chiar dacă o iartă în ceasul morţii, nu-şi retrage totuşi decizia asupra copiilor rămaşi în grija unchilor paterni şi nu a mamei. (Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0)
