Reclamarea în justiţie, indiferent de motiv, este văzută de boier ca o mare atingere adusă cinstei lui. Printr-un proces deferit spaţiului public, el şi „casa” lui ajung subiect de bârfă în celelalte case boiereşti , de „batjocora lumii”, după cum se exprimă unul dintre ei. Pe lângă cinste, un boier are de apărat şi nobleţea rangului, el este „blagorodnic”, adică de neam ales, cu totul deosebit de restul norodului.
O serie de constrângeri sociale aparţin acestei categorii sociale, iar unele dintre ele se referă la conduită. Când ajung în faţa mitropolitului, care în astfel de situaţii se ocupă personal de împricinaţii nobili, acesta le reaminteşte, înainte de toate, de statutul lor social şi de importanţa acestuia în societate. Ca membri ai unei elite, boierii trebuie să se comporte cu multă cinste şi să reprezinte un exemplu pentru ceilalţi supuşi: boierul să-şi caute de slujbă, în sensul de dregătorie, iar boieroaica de „cinste”, în sensul de fidelitate.
Sitaţia boieroaicei în interiorul familiei este cu totul alta decât cea a unei femei de rând, are un nume, aparţine unei familii nobile importante şi are o avere (zestre) de multe ori destul de mare. Acestea două îi întăresc considerabil poziţia. Dacă boierului îi sunt permise micile escapade în rândul slujnicilor, onoarea soţiei contează foarte mult.
Miza fidelităţii feminine devine esenţială, în condiţiile în care ea asigură o continuitate legitimă a neamului şi garantează moştenitori legali pentru patrimoniul patern. Educată să accepte aventurile soţului, ea nu are de ce să-l reclame în justiţie, fiindcă ştie că o slujnică sau o femeie simplă nu-i pot lua locul niciodată.
Pe de altă parte, modul de viaţă al boierilor începe din ce în ce mai mult să se îndepărteze de cel al poporului şi, mai ales, să se ascundă în spatele zidurilor. Dacă la 1730 mai este posibil să vedem o boieroaică desfăşurându-şi amorul în public, după această dată casele lor devin adevărate fortăreţe unde boierii trăiesc alături de familii şi armatele de slugi, departe de privirile celorlalţi.
Ascunşi de curiozitatea bolnăvicioasă a oamenilor, disputele lor nu mai implică participarea publicului. Neînţelegerile dintre soţi trec, mai întâi, prin medierea rudelor, nici una dintre familii neavând interesul să rupă alianţa, îndeosebi cea a soţului care s-ar vedea obligat să restituie zestrea primită. În acelaşi timp, prin căsătorie, el intră într-o reţea de alianţe utilă în ascensiunea socială, aşadar, nu are nici un rost să o piardă.
Soţia se supune, de cele mai multe ori, înţelegerilor la care s-a ajuns pentru că aşa îi cere poziţia socială, pentru că cei din jur insistă, pentru că are copii. Elena spune foarte clar în declaraţiile ei că îşi acceptă soţul, pe paharnicul Ioan Bălăceanu, numai pentru că trebuie să se supună constrângerilor sociale cerute de rangul pe care îl poartă, deşi nu mai are nici cea mai mică simpatie pentru bărbat.
Declaraţia ei este: „că vreo deosebită dragoste cu dumnealui nu are, dar purtându-se cu tropot bine şi evghenicos îl primeşte”. Medierile se realizează în secret pentru a nu da prilej de bârfă celor din jur şi, dacă totuşi ajung la Mitropolie, ambele părţi insistă, într-o primă fază, pe păstrarea secretului, cerând mitropolitului multă discreţie. (Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0)
