Țăranii sunt ignoranți, plini de prejudecăți și cred cu încăpățânare în puterile miraculoase ale „sfintei naturi”. Când natura nu-i poate salva, aleargă la vraci și la babe și se îndoapă, cu mic, cu mare, femei, bărbați și copii, cu leacuri, își fac descântece, merg la slujbe și fac mătănii. Își târăsc bolnavii în frigul iernii prin biserici sau pe la mânăstiri, pe la vrăjitori și vrăjitoare, înghit cu credulitate „argint viu”, remediul universal, chiar dacă rămân fără dinți și cu trupurile betegite.
Orășenii sunt leneși și se complac să trăiască în mizeria unui oraș cotropit de miasme și pe ulițele căruia viermuiesc o mulțime de prostituate ce propagă cu repeziciune sifilisul. Dacă boierii se lasă vaccinați împotriva variolei, sătenii se arată destul de reticenți, „indiferența guvernului” contribuind în mare parte la impopularitatea unei astfel de măsuri.
Când apare o epidemie, „undeva în țară”, puterea trimite un doctor „ca să studieze boala și să raporteze”, dar o face doar „pentru ochii lumei”; pe urmă nu se prea obosește să și pună în aplicare recomandările primite, ba mai mult, „se rânduiesc îngrijitori, oameni ignoranți, cari n-au idee de boalele miasmatice, nici de mijloacele cu cari s-ar putea stinge sau împiedica răspândirea și progresele lor. Și mai rău decât toate este că acești îngrijitori caută să se folosească din aceste nenorocite împrejurări, în loc să întâmpine răul”.
Spitalele nu au niciodată suficiente paturi, dar nici destule fonduri pentru a se îngriji de toți bolnavii, astfel încât mai toate se găsesc într-o „stare mizerabilă”, stând la mila boierilor bogați și cerșind bunăvoința capricioșilor domni. Ciuma, holera, frigurile, sifilisul iau mai totdeauna pe nepregătite un guvern ce nu știe nici să adopte „măsuri înțelepte” și rapide, nici „să curme întinderea acestor contagiuni vătămătoare”.
Cum ar trebui să se comporte un stat grijuliu cu sănătatea supușilor săi ne spune tot Constantin Caracaș: „Treaba guvernului ar fi, în adevăr, să îngrijească cu patriotism de sănătatea corporală a locuitorilor și să susțină mijloacele prin cari acest popor poate să se apere de cauzele pieirei fizice și morale, cari se revarsă asupra omenirei și să găsească mijloacele ce pot să contribuie la creșterea și îmbunătățirea poporului, cu aceeași severitate care se observă în țările civilizate ale popoarelor luminate.
Căci dovedit este că existența și puterea țărei numai atunci se întărește, când mulțimea poporului este în raport cu întinderea teritoriului; și aceasta numai atunci crește, când solicitudinea domnitorului, peste toate răspândită, pretutindeni răspândește darurile sale. Dar când guvernul este precar, neputincios și ușor de răsturnat și, în puținul timp cât există, nu se ocupă decât de propriul folos, atunci dispare orice speranță de îndreptare și îmbunătățire”.
Adevăr grăit-a doctorul Caracaș! Și nu uitați că, ceea ce spune și înfățișează el, se întâmplă acum 200 de ani. Așadar, statul a fost și va fi la fel și azi, și mâine, și pururea și-n veacul vecilor. Amin! (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
