Mulțimea tăcută, săracă, analfabetă s-a strecurat prin timp, încercând să mai trăiască încă o zi, și încă o zi. Viețile lor, petrecute în bordeie, s-au amestecat odată cu pământul. Mizeria a fost singura avere pe care au lăsat-o moștenire copiilor. Când îi înregistrează, censul descrie pe pagini întregi această mizerie care răscolește, intrigă, nemulțumește, sperie. Rapoartele poliției devin surse importante pentru a reconstitui memoria celor săraci. Morți de foame pe ulițele orașului, uciși de câini sau de oameni, găsiți pe câmpuri, săracii sunt scoși din anonimat de anchetele care trebuie să-i găsească pe vinovați și să restituie ordinea.
Cu toate astea, românii nu sunt mai curați sau mai murdari decât ceilalți locuitori ai Europei. Păduchi sunt și la Limousin, și la Stambul, apa e folosită cu aceeași reticență și în Alpi, și în Carpați. Mitologizat, dar exclus, țăranul aparține naturii, fiind reticent în fața proceselor culturale. De ce ar fi altfel? Cât despre lumea urbană, se descurcă și ea cum poate. Asimilarea măsurilor de igienă, iterate la nesfârșit, se face lent și inconsecvent. Citadinul sărac nu poate înțelege utilitatea măsurilor propuse de guvern, guvernul nu are mijloacele financiare pentru a le impune, iar sistemul punitiv este unul al negocierii permanente. Or, asta șterge practic orice formă de eficiență.
Hrana a cunoscut diferite prefaceri, datorită influențelor venite când dinspre turci, când dinspre ruși, când dinspre francezi. Dar aceste prefaceri sunt vizibile doar în vârful elitei sociale, unde bucătarul boierului are timp și resurse pentru a experimenta. Țăranul a trecut prin „prefacerile” perioadelor de foamete, nevoit să-și umple burta cu mămăligă, forțat apoi să încerce gustul cartofului și să se desfete cu pâine și carne doar în zi de sărbătoare. Gusturile sunt formate în funcție de resurse: bucatele boierilor sunt aromate și dulci, ale norodului modeste și fade. Pătrunjelul și leuștenul dau gust ciorbei boierului, țăranul nu le folosește din ignoranță.
Se moare de foame, și încă destul de des, pe câmp sau printre straturile de zarzavat, acasă sau în tinda bisericii. Iar mortul, sărac și necunoscut, este plimbat pe uliță, până când comunitatea se îndură să-i asigure somnul veșnic, aruncând câteva parale pe catafalcul improvizat. Cortegiul mortuar poate fi văzut și astăzi, deși, de ani buni, legile statelor europene, adoptate și la noi, ar trebui să izoleze moartea între zidurile capelelor. Alcătuind însă o societate a tradițiilor, cu raporturi puternice și afective față de moarte, românii se așează cuminți în spatele cortegiului funerar, ignorând legile în numele unei sensibilități istorice. Și sărăcia, grozava sărăcie, ne urmărește și azi. (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
