Orice s-ar spune, o piesă clasică rămâne o piesă clasică! Parfumul nealterat în timp pare sporit odată cu trecerea vremii, cu generațiile de actori care o interpretează, cu viziunea regizorului.
Aseară, la Teatrul Național din Caracal, regizorul-actor Dragoș Huluba a propus o abordare inedită, suprapunând peste inițiala punere în scenă elemente noi, simple (podeaua scenei trasată cu creta sugerează drumul spre șoseaua principală, pereții ca niște table școlărești pe care se poate desena, o cabină cu un pian, etc.), într-o cromatică alb-negru, elemente care n-au făcut decât să dinamizeze, să vitalizeze și să dea un aer contemporan piesei jucate în multe alte abordări.
Actorii Teatrului de Comedie, din București, adică Anca Dumitra, Dan Rădulescu, Andreea Samson, Violeta Huluba, Dragoș Huluba și Luca Rusu s-au integrat perfect în atmosfera jumătății secolului trecut, jucând însă dezinvolt, curajos și exuberant, ca în zilele noastre, creând un tot unitar, o piesă omogenă, neîncadrată în timp și spațiu. Deși, pentru a înțelege mai bine mesajul piesei ar fi trebuit ori să fi trăit la începutul anilor 60 ori să știi că textul a fost cu adevărat revoluționar, marcând cu mult curaj ieșirea din bezna culturală impusă de zorii comunismului în România până prin anii 1964-1965.
Pe de altă parte, ”Nu sunt Turnul Eiffel”, al dnei Ecaterina Oproiu, a fost o piesă tradusă în 12 limbi și jucată în SUA, Anglia, Franța, Germania, Belgia, etc., a avut premiera în 1964, a avut o variantă radiofonică (variantă imprimată și pe disc vinil la Electrecord), a devenit musical (compozitori Ion Cristinoiu și Mihai Dumbravă), a avut o adaptare TV și acum, după 50 de ani, avem interesanta și minunata versiune în regia lui Dragoș Huluba.
Exceptând apariția pianistului Luca Rusu (devenit el însuși personaj, cu rol de povestitor), în mare parte piesa rămâne la fel: un El și o Ea pierd autobuzul care urma să-i ducă la locurile de muncă din oraș. Cum următoarea cursă trece abia dimineață, cei doi se hotărăsc să plece împreună pe jos.
Pe drum încep să își imagineze cum ar arăta viitorul ideal împreună, alternând între real și ireal, îndrăgostindu-se noaptea la fereastra unui tren imaginar, revenind după aceea la realul și obositorul drum, locuind apoi într-o mică locuință fantezistă, despărțiți mai târziu - Ea doctoriță în provincie, El arhitect la oraș - toate rostogolindu-se cu repeziciune, singurul fir real rămânând drumul, eternul, nesfârșitul drum către șoseaua principală, în fapt idealul de atins, dragostea, viața însăși.
Regizorul Dragoș Huluba explică undeva: ”Nu sunt Turnul Effel e un ”road play” care nu se petrece la Paris, așa cum ar sugera titlul, ci pe un drum pe care pornesc doi tineri care au pierdut un autobuz. Și drumul se transformă în povestea vieții lor pe care o construiesc și pe care o distrug ca să o ia de la capăt, mereu de la capăt, căutând răspunsul la întrebarea: ce e iubirea?” Asta ar fi trebuit să înțeleagă spectatorii din piesă și pesemne că au înțeles cu prisosință acest lucru devreme ce au răsplătit actorii cu ropote de aplauze și numeroase chemări la bis.
În fața teatrului, oamenii încă mai comentează spectacolul abia terminat. Afară, în pragul înserării, zgomotele orașului începeau să se stingă încet pierzându-se undeva dincolo de pomi, dincolo de blocuri, dincolo de Turnul Eiffel, până în înalturile eterate ale văzduhului. Noapte bună, Caracal!
