Aseară, o ploaie rapidă, înspăimântătoare prin răpăiala stropilor și vâjâitul vântului, părea să încurce socotelile caracalenilor posesori ai unui bilet de intrare la teatru.
Dar nu! Cu riscul jertfei, asemeni Anei lui Manole, au înfruntat prăpădul fluid, preferând, decât să stea în case, să fie ”zidiți” muzical în cel mai important templu de cultură al orașului și să dea ultima suflare a aplauzelor artiștilor care au făcut un spectacol fantastic, de neuitat.
Așadar, cea de-a cincea zi a festivalului a adus spectatorilor prezenți în sala Teatrului Național din Caracal un spectacol ca pe Broadway, ”marca” Ada Milea: ”Chiritza în concert”.
Cunoscuta piesă de teatru a lui Alecsandri suferă transformări esențiale în ceea ce privește textul, apropierea de vechea Chiriță făcându-se numai prin numele personajelor, prin povestea de iubire dintre Leonaș și Luluța și găsirea unor miri cu stare și rang social pentru cele două fete zălude.
Numai că, îngemănarea muzicii moderne ca linie melodică și ca instrumente (tobe, tamburine, chitări, trompetă, miniorgă, etc.) cu versurile pline de umor, sprințare, actuale, te fac să uiți de fosta muzică a la Anton Pann și de versurile prăfuite specifice anilor 1850-1900.
Decorul e simplu: două jardiniere verzi, un set de tobe înconjurat de câțiva pitici de ipsos, o trambulină elastică, o platformă suspendată cu scări. Absolut toate personajele cântă din gură sau la instrumente.
Chiritza cântă la o miniorgă de mână, Bârzoi bate la tobe, fetele Chiritzei cântă la chitară, la tamburine și la trompetă.
Cei doi pretendenți la mâna fetelor Chiritzei apar deghizați în statui vii, unul scoțând triluri de pasăre, celălalt cântând la chitară. Doar Luluța, Leonaș și Guliță cântă numai din guriță!
Cum spuneam, conflictul dintre personaje rămâne același ca în piesa lui Alecsandri: Luluța este îndrăgostită de un Leonaș care vine s-o vadă deghizat în tot felul de personaje (poștaș, toreador, păpă, profesoară de engleză), Chiritza este sufletul familiei, gata să tragă sfori și să facă aranjamente maritale, Bârzoi este decortiv, neavând prea multe de spus în fața energicei neveste, Guliță pare același personaj imatur cu deosebirea că face conversație și meditații la engleză, nu la franceză.
Coana Chiritza (Anca Hanu), însă, este formidabilă, fabuloasă! Pe lângă vocea amplă are un joc scenic extraordinar, entuziasmându-i, fără îndoială, pe cei de față.
Ba mai mult, ai siguranța că ori de câte ori s-ar juca piesa și ori de câte ori ai fi de față, interpretarea Ancăi Hanu îți va da impresia certă a noutății.
Cum nu te saturi privind o operă de artă autentică, la fel jocul scenic al Ancăi, dinamic, nuanțat și constructiv, nu pare niciodată îndeajuns admirat.
Cântând, dansând, urcând și coborând scările, cu mișcări calculate sau browniene, Anca Hanu pictează viu muzica.
De fapt, vocea și jocul dansant al Ancăi sunt atât de înțelegător construite, încât nu le poți surprinde tehnica. Jocul său scenic pare născut dintr-o naturalețe, în care nu poți surprinde nimic pregătit, ci totul îți pare ca o improvizație inspirată.
Despre ce a făcut Anca Hanu aseară pe scenă s-ar putea vorbi mult, după cum s-ar putea rezuma totul într-un gest de admirație mută: aplauzele. De altfel, spectatorul nu poate spune de ce îi place un lucru bun. Îi place, pur și simplu.
Dincolo de vocea, atitudinea scenică și talentul de necontestat, publicul a aplaudat la Anca Hanu poate mai puțin eleganța, construcția ori tehnica. A aplaudat însă, înfocat, sinteza vie a unor amănunte care se pierd în integralitatea realizării de artă.
La ieșire, zoriți de apropierea iminentă a unei noi reprize de ploaie, oltenii se împrăștie care-încotro. Împrospătați de biciuirea alertă a ploii de după-amiază teii se înalță majestos, gata să-și deschidă florile în prima zi cu soare plin. Noapte bună, Caracal!
