În orașu-n care plouă/De trei ori pe săptămână…Aseară, nici ploaia în rafale, nici trăznetele și fulgerele zgomotoase nu i-au împidicat pe caracaleni să vină la teatru, pentru a fi zidiți, ca Ana lui Manole, în ampla manifestare culturală care se desfășoară la ei în oraș. Adevărul este că o piesă în care joacă Maia Morgenstern, Carmen Tănase, Vlad Zamfirescu și Mircea Rusu cu greu poate fi ratată!
Conceput pe o temă de actualitate, izolarea în pandemie, spectacolul Totul se transformă este despre acceptarea libertății și înțelegera ei sub toate aspectele (Hegel spunea că libertatea este necesitatea înțeleasă): libertatea socială diminuată prin restricțiile izolării, libertatea în relațiile de cuplu, libertatea relației mamă-fiu, este despre iubiri eșuate transformate în trădări ireconciliabile, despre iubiri materne sufocante și toxice, despre apropieri după trădări prealabile.
Poate, atunci când a scris piesa, dramaturgul Alexandru Popa o fi luat în calcul principiul lui Lavoisier (nimic nu se câștigă, nimic nu se pierde, totul se transformă), atâta vreme cât aici starea de libertate socială indusă de pandemie nici nu se câștigă, nici nu se pierde ci se transformă într-o necesitate înțeleasă, vechile iubiri nici nu se câștigă, nici nu se pierd, ci se transformă în noi etape înțelese de viață, înlănțuitoarea iubire maternă nici nu se câștigă, nici nu se pierde ci se transformă într-o eliberare în sfârșit înțeleasă, relațiile umane între vecini nici nu se câștigă, nici nu se pierd ci se transformă din relații de respingere în relații de comunicare și apropiere.
Ca de obicei, jocul Maei Morgenstern este uluitor! O prinde bine personajul jucat, rafinată, cultă, exigentă cu sine și cu cei din jur, convinsă că oamenii pot fi civilizați prin educație, Maia este parcă mai proaspătă și mai senină ca niciodată, joacă cu poftă și pasiune pentru meserie și spectatori, captivând cu gestica sa, cu limbajul trupului, cu vocea sa când puternică, de tunet, când molcomă ca un susur, când pisicoasă cu ușoare inflexiuni erotice.
Nici Carmen Tănase nu este mai prejos potrivindu-i-se (la rându-i) rolul de mamă posesivă și veșnic îngrijorată, de vecină caldă, simplă, curioasă, dornică de comunicare. Vlad Zamfirescu este tânărul rebel (în aparență), care-și sacrifică propriul drum în viață pentru a sta lângă mama bolnavă (tot în aparență), care muncește (pe calculator) într-un domeniu greu de înțeles pentru adulții conservatori, care, până la urmă, își ia propriul destin în mâini, rupând lanțurile șantajului emoțional matern. Mircea Rusu, cu aerul său boem, de neabătut aventurier și cuceritor, este extrem de potrivit pentru rol, cu atât mai mult cu cât poate trece cu ușurință de la postura de bărbat cuceritor puternic, la cea de fost soț care își cerșește vechiul statut.
Și, uite-așa, oltenii au venit ușor plouați (la propriu) și-au plecat înseninați de un spectacol absolut reușit, care le-a răsplătit deplin efortul de-a înfrunta ploaia. Pentru că, nu-i așa?, în definitiv totul se transformă! Afară, ploaia încă rezona cu versul minulescian: În orașu-n care plouă/De trei ori pe săptămână/Orășenii, pe trotuare/Merg ținându-se de mână….Somn ușor, caracalenilor! Somn ușor, iubitorilor de teatru!
Galerie foto (70)
