Aseară, cu o oră înainte de începerea spectacolului, la Caracal a fost ca în scrierile lui lui Ionel Teodoreanu: A plouat ploaie scurtă, de vară, și-a țesut în zare brâul frânt al curcubeului. Așa au venit caracalenii: cu curcubeiele bucuriei în suflete. Puși la patru ace, în ținute elegante, n-au mai venit ca în alți ani, cu numai un sfert de ceas înaintea începerii spectacolului, ci chiar cu o oră înainte, deoarece știau că trebuie verificate certificatele de vaccinare la intrarea în teatru.
Electrizantă, atmosfera de veselie pendula în aer, ca un preambul al hazului ce urma să fie distribuit de piesa înscrisă în program: Mobilă și durere, de Teodor Mazilu, sub direcția scenică al lui Victor Ioan Frunză. Pentru asta, Teatrul Dramaturgilor Români i-a adus pe actorii George Costin, Sorin Miron, Nicoleta Hâncu, Adrian Nicolae, Mihaela Velicu și Alexandru Pavel, toți tineri, talentați, cu un bun start în teatru.
Curajoasă pentru acei ani ai comunismului avântat (premieră absolută a fost pe 29 noiembrie 1979, la Teatrul de Stat din Oradea), piesa lui Mazilu este o frescă realistă a moravurilor vremii, a lingușelii, a dezinteresului general, a disprețului unor conducători de societăți de producție față de consumatori, a lenei și sabotării voluntare a producției, a urii și mârșavelor relații interumane, unde dragostea nu triumfă niciodată. Sunt exploatate și puse în lumină relațiile de servilism subaltern – șef, relații conjugale putrede bazate pe interese meschine, dorința de a parveni amestecată cu porniri mic – burgheze.
În mare, subiectul piesei este centrat pe rivalitatea declarată, fățișă, a doi directori de cooperative care produc mobilier: Avântul mobilei și Progresul mobilei, directori care se urăsc reciproc în goana lor după înavuțire, care își copiază acțiunile plusând de fiecare dată, care gândesc și acționează mișelește unul față de altul, fiecare pândind momentul în care să-și distrugă rival.
Îmi plan secund sunt subalternii lingăi, umili până la disprețul de sine, aparent incapabili, servili, cățeluși de încredere ai stăpânilor – directori, urzind în ascuns planuri de parvenire, de avansare în funcții până la a ocupa (atunci când lipsesc) posturile șefilor.
În al treilea plan sunt soțiile directorilor: risipitoare, intrigante, cu aere nobiliare și dorințe chicioase, în pas cu moda prost înțeleasă, dornice de achiziții vestimentare scumpe și de prost gust, infidele, căsătorite din interes, vidate de dragoste pentru soții lor.
Din acest ultim punct de vedere nici soții nu sunt mai breji, atâta vreme cat unul dintre directori, Sile, gândește în felul acesta: Am și eu nevoie de o femeie tânără și frumoasă cum are Paul Arnăutu, care să mă iubească și să mă înșele discret. Mai bine să mă înșele o zeiță decât să-mi fie credincioasă o bucătăreasă.
Piesa este jucată într-un ritm alert, este captivantă, ajunge cu ușurință la publicul care identifică multe dintre situațiile de astăzi cu secvențele petrecute pe scenă. De fapt, însuși Teodor Mazilu spunea: Artă fără morală nu există. Numai că arta nu conține legi de morală și paragrafe, ci caută să surprindă morala în raport cu mișcarea dramatică a vieții, supunând-o unui proces de transfigurare, specific acestei admirabile căi de cunoaștere a lumii.
După trei ore de atenție sporită amestecată cu dese hohote de râs, spectatorii se eliberează într-o furtună de aplauze. La ieșire, ca de obicei, mai zăbovesc o vreme pe platoul din fața teatrului, mai comentează pasaje din spectacol, se mai risipesc în felurite amabilități. În urma lor, peste urbe, se împrăștie lent parfumul ploii și tresare viu versul minulescian: În orașul-n care plouă de trei ori pe săptămână/Orășenii, pe trotuare/ Merg ținându-se de mână… Noapte bună, Caracal!
Galerie foto (100)
