Biserica este sprijinită deseori în politica sa de supraveghere a familiei și a individului chiar de populație. Denunțurile și zvonurile o ajută să-i descopere pe cei căzuți în păcat. Viața de familie nu are încă ziduri, iar scandalul, prin natura sa, impune prezența celorlalți. „S-au făcut zvon și au ajuns și la auzul Prea Sfinției Sale Mitropolitul și pe dată l-au caterisit” sau „zvonul acesta a ajuns și la urechile ispravnicului de județ și pe dată l-au ridicat și l-au pus în fiare”.
Toate devierile sexuale sunt sancționate de cutumă. Vinovatul trebuie să plătească o taxă numită „dușegubină” sau „gloaba pântecelui”. Această dușegubină se percepe de la un bărbat vinovat de relații sexuale înainte de căsătorie, o femeie care naște un copil din flori, pentru orice relație sexuală nelegitimă. Taxa se ridică la 12 galbeni, dar slujbașii nu se mulțumesc numai cu atât și de aici o serie de abuzuri, fiind ridicați uneori „la gros” chiar și oameni nevinovați, băgați în închisorile ispravnicilor sau ale protopopilor și siliți să plătească gloabă.
Un asemenea caz are loc în aprilie 1793, când cei doi cuscri Barbu și Petre din satul Mircești, județul Ialomița, se plâng mitropolitului că protopopul plășii i-a globit pe amândoi, pe unul cu cinci taleri și jumătate, pe celălalt numai cu cinci taleri, sub pretextul că „feciorul...a avut păcat cu fie-sa până a nu se cununa”. În plus, acesta le-a cerut alți șase taleri pentru a oficia cununia, în timp ce taxa se ridica la numai un taler.
Gloaba este adânc înrădăcinată în mentalitatea colectivă, iar cel care a comis un păcat trupesc știe că trebuie s-o dea și, oricât se va ascunde, nu va scăpa. De exemplu, Marin, prins că a păcătuit cu stăpâna sa, fuge de teama bătăilor aplicate de soțul acesteia, dar nu uită să lase banii de gloabă.
Violurile și răpirile, Biserica încearcă să le rezolve prin împăcarea pașnică a celor două părți, trecând de multe ori peste gravitatea infracțiunilor. Dacă fata nu acceptă căsătoria, mitropolitul cere răscumpărarea vinei prin plata unei sume de bani care să constituie o zestre destul de atractivă pentru un alt bărbat. Această practică folosită chiar de Biserică ajunge la sfârșitul secolului al XVIII-lea să nu mai poată fi controlată. Puterea politică și cea bisericească încearcă, prin elaborarea unei anaforale la 4 iulie 1792 și reluată apoi de mai multe ori, să stopeze înzestrarea fetelor pe spinarea bărbaților.
Despre ce este vorba? Din ce în ce mai multe fete aduc în fața instanței bărbați pe care îi acuză de seducție și apoi de abandon, miza acestor acuzații fiind obținerea unei zestre sau a unui soț. Unii dintre ei, pentru a scăpa de rușine, acceptă compromisul propus de soborul ecleziastic și alcătuiesc zestrea cerută de fată, alții „preferă să-și piardă sufletul”, cum spune Biserica, și jură cu mâna pe Evanghelie că n-au avut de-a face cu fata respectivă.
Anaforaua descrie cu amănunte amploarea fenomenului și efectele negative ale acestei situații: prostituția, infanticidul sau abandonarea copiilor, concubinajul. Cum reacționează Biserica? Ea cere părinților să-și supravegheze fetele și mai ales să le înzestreze pentru a nu mai apela la o astfel de practică și, amenință, totodată, că nu va mai primi astfel de jalbe și nu va mai face nici un fel de judecată pentru „înșălătorie” și „măglisire”.( Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0 ).
