Casele boierilor sunt ceva mai bine costruite decât cele ale ţăranilor, din piatră şi cu două sau mai multe încăperi, cu curţi mari unde se află camerele slugilor, grajdurile şi hambarele. Aici tinerii boieri se bucură probabil de ceva mai multă intimitate, dar asta până la apariţia copiilor. În mahalalele oraşelor, cei săraci locuiesc laolaltă într-o singură încăpere. Specific lumii urbane este fenomenul chiriaşului şi al celor fără adăpost.
Femeile, de regulă, simt nevoia de stabilitate şi revendică o casă a lor unde să-şi crească copiii. Cuplurile sărace însă se plimbă din gazdă în gazdă şi se mulţumesc să doarmă alături de alţii la fel de săraci ca ei. Dacă pot închiria o odaie numai a lor, se află totuşi sub supravegherea gazdei. Aceasta are dreptul să-i alunge oricând doreşte şi sub orice pretext.
Doar meşteşugarii înstăriţi sau negustorii au case mai mari cu două sau mai multe încăperi sau cu două caturi, la parter aflându-se prăvălia şi dormitorul angajaţilor, în timp ce la etaj se găsesc odăile stăpânilor.
În aceste condiţii se derulează viaţa de zi cu zi a multor cupluri. De altminteri, nici actorii nu resimt acestă nevoie de intimitate, iar actul sexual poate avea loc, fără pudoare, în prezenţa celorlalţi sau în compania slujnicei din casă, a soacrei sau a proxenetei atunci când se comite ilegal într-o cârciumă.
În relaţia maritală, fiecare soţ este o rotiţă cu rol în funcţionarea „maşinăriei” conjugale. Soţul trebuie să se îngrijească de economia familiei, „să producă” şi să aducă în casă, îndeplinirea acestei îndatoriri reflectându-se în „haine”, „bijuterii”, „hrană”, „slugi” în casă; în acest mod un soţ îşi manifestă grija faţă de familie şi îşi arată „dragostea” faţă de soţie. În schimb, soţia trebuie să „chivernisească” ceea ce primeşte, contribuind la bunăstarea familiei, „să-şi cunoască soţul de bărbat şi stăpân”, adică să-i fie supusă şi fidelă.
Comportamentul afectiv al femeii măritate se rezumă la trei ipostaze ale aceleiaşi cerinţe: „în urmă binişor să fi umblat, că cu cuvânt dulce şi supunere să-l fi pipăit”. Gest şi cuvânt converg spre realizarea păcii conjugale, iar ingredientul de bază îl constituie cumpătarea femeii. Faptul că bărbaţii epocii moderne doresc o soţie cu suflet bun şi înţeleaptă se reflectă şi în proverbele populare.
Boierul Iordache Golescu (1770-1848) culege o mare parte dintre ele şi iată două: „Muierea rea un vifor în casa ta” sau „Mai bine cu lei şi cu balauri la masă, decât cu muierea rea în casă. Că hiarele cu mâncarea se îmblânzesc, dar muierea rea nici de mâncare, nici de cuvânt ia”. Tema acestora se învârte în jurul tiraniei feminine ce are la bază limbuţia.
Citite în sens invers, ele au acelaşi conţinut ca şi cerinţa de mai sus. O femeie trebuie „să-ţi încălzească inima” cu vorbe dulci şi blândeţea gesturilor şi a privirilor. Răutatea feminină îl îndepărtează pe soţ, obligându-l să găsească alinare în altă parte.
Intervenţia puterii nu-l poate constrânge să-şi schimbe comportamentul decât la suprafaţă, întrucât sentimentele au murit, iar „inima i s-a răcit” şi „nu poate a se mai lipi de dânsa, încă nici cu ochii a o vedea”. Cheia înţelegerii conjugale, aşa cum apare ea în discursul bărbaţilor şi de-a lungul proverbelor populare, o reprezintă femeia.Fragment din romanul "În şalvari şi cu işlic", de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0 ( Erartă. Dintr-o regretabilă eroare nu s-a menţionat sursa de unde au fost preluate textele. Îmi cer scuze autoarei, editurii şi tuturor celor care au participat la apariţia acestei lucrări. Vom edita in continuare fragmente (dacă ni se permite), menţionând autorul, editura şi posibilitatea de a intra în posesia cărţii.)
