Virginitatea feminină se defineşte ca o „ofrandă” oferită de familia fetei soţului. Este privită ca o formă de respect faţă de noua familie, de aici dreptul soţului de a divorţa de femeia impură, dreptul familiei sale de a pune în scenă un întreg ritual de repudiere, dorinţa de răzbunare pentru dezonoarea adusă. Cutuma sancţionează pierderea virginităţii prin plata unei amenzi numită sugestiv gloaba pântecelui.
Ritualul, descris cu lux de amănunte de către Dimitrie Cantemir, apare şi în documente. Îată cum avea loc în Moldova începutului de secol alungarea unei fete, care şi-a pierdut fecioria înainte de noaptea nunţii: „dacă fiica lor s-a făcut de ocară din pricina unei împreunări neîngăduite, mirele îşi adună a doua zi prietenii apropiaţi, cărora le arată că şi-a găsit mireasa spurcată (cu aceste cuvinte numesc ei femeile necinstite). Aceştia aduc pentru ea cea mai proastă căruţă şi, cu hamuri rupte, silesc părinţii cu bătaia să-şi ducă înapoi acasă, ca pe o curvă, fiica aşezată în căruţă”. În Oltenia, cele care nu mai erau fecioare erau trimise acasă pe grapă.
În funcţie de regiunea din care cuplul provine, ritualul se desfăşoară urmând mai mult sau mai puţin scenariul oferit de Cantemir. Astfel, în iulie 1792, Florea din judeţul Argeş îşi goneşte soţia după ce timp de zece zile „ar fi băgat-o în lanţ de gât şi în fiare..., bătând-o în toate zilele de moarte ca pe hoţi şi înfricoşând-o că va să o împuşte de nu-i va spune un nume de om cu care a păcătuit”. După ce află numele dorit, soţul trece la punerea în scenă a ritualului şi asta pentru privirile celorlalţi „au pus-o pe un cal şchiop şi au trimis-o la trei săptămâni acasă cu multe hule şi vorbe proaste”.
Un misionar catolic din Moldova consemnează, la mijlocul secolului al XVIII-lea, astfel existenţa acestui ritual: „ se obişnuieşte astăzi la schismatici (adică la ortodocşi), că atunci când mireasa nu era fecioară, o duceau înapoi la casa ei şi părinţii miresei dregeau lucrurile fie cu bani sau cu vite şi astfel o primeau înapoi”. Misionarul nu se poate abţine să compare cu ceea ce se întâmpla în spaţiul catolic unde mirele rezolvă situaţia printr-o bătaie zdravănă aplicată miresei, dorind cu tot dinadinsul să cunoască numele „complicelui” şi transformând viaţa de cuplu într-un iad, „apoi de cele mai multe ori ei trăiesc ca câinii”.
În cazul în care soţia n-a fost fecioară, soţul are obligaţia de a acţiona imediat. Întârzierea denunţării acestei situaţii atrage alte probleme: neîncrederea în veridicitatea acuzaţiilor aduse şi imposibilitatea de a confisca zestrea. Stanciu Mocan din satul Vârju, judeţul Dâmboviţa, îşi trimite soţia înapoi imediat după „împreunarea lor cea dintâi”, când constată că „i-ar fi făcut această ruşine şi nu i-ar fi purtat cinstea feciorii”.
Insistenţele socrului de a-i spori zestrea, numai s-o reprimească, nu-l conving, susţinând că de i-ar da şi zestrea îndoită, tot n-o poate ierta pentru o aşa ruşine. Alţi soţi însă, fie se lasă păcăliţi de diferitele trucuri femeieşti folosite pentru a dovedi virginitatea, fie în inocenţa lor nu ştiu să deosebească o fecioară de o femeie. Şi unii, şi alţii intervin foarte târziu, abia cu apariţia unui copil înainte de termen, probă a absenţei virginităţii.
Hristea din satul Codreni, judeţul Ilfov, îşi alungă soţia după cinci luni şi trei săptămâni de viaţă comună, după naşterea unui copil care evident nu era al lui. La două luni după nuntă, Dumitraşco Nanoveanu din judeţul Teleorman este surprins de naşterea unui copil şi, cum nu vrea să crească odrasla altuia, îşi goneşte soţia, trimiţând-o înapoi cu toată zestrea în braţe.( Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0 ).
