Nunta este pregătită cu mare grijă de familii. Eveniment important în viaţa noului cuplu, ea este prilej de bucurie, de întâlnire şi socializare, de stabilirea de noi şi noi alinanţe şi punere în valoare a prestigiului, rangului şi puterii economice a familiilor. Socrii mari şi mici pun tot sufletul în pregătirile de nuntă. Într-o primă fază şi unii şi alţii încep cheltuielile pentru haine şi bijuterii, pentru mâncare şi băutură, pentru daruri, pentru cele trebuincioase într-o casă, pentru reparaţiile ce se impun în pripă la porţi, la acoperiş sau la prispa casei, că doar va veni atâta lume şi nu se cade să găsească casa nearanjată.
Dar cea care face podoaba nunţii este mireasa. Din cap până-n picioare, ea trebuie cât mai bine împodobită pentru a arăta tuturor bogăţia familiei. Uneori se apelează la prăvăliile din jur, special amenajate pentru a oferi bijuterii şi cele necesare nunţii. La un astfel de negustor apelează Nicolae Topilceanu la nunta sa cu Ilinca Caramanlâu. La insistenţa soacrei sale, el împrumută o floare mare de diamant, în valoare de 3.000 de taleri, pe care o trimite „cu călţunii” miresei.
Cum vor mărturisi fraţii lui mai târziu, floarea a fost restituită a doua zi după nuntă. Bijuteria luată cu chirie nu constituia un dar, ci „numai drept podoabă la nuntă şi după săvârşirea nunţii iarăşi au dat-o înapoi plătind chiriia”. Pentru a elimina orice confuzie soţul a păstrat chiar şi chitanţa, eliberată la 20 decembrie 1790, semnată de doi mari boieri martori la acel împrumut pe care l-ar fi făcut numai pentru că „dumneaei sărdăreasa soacră-sa l-au îndemnat de au luat acea floare cu havaet de la un neguţător ca să facă podoabă nunţii” şi nici prin gând nu i-ar fi trecut să dăruiască un dar aşa de scump.
Îmbrăcată şi împodobită cu darurile trimise prin „călţuni”, mireasa aşteaptă venirea celui ales. Mirele, împreună cu alţi tineri, prieteni şi rude, se duce la casa socrilor pentru a lua mireasa. De acolo, merg cu toţii la biserică unde se celebrează cununia religioasă, citită de un simplu preot sau de însuşi Prea Sfinţia Sa Părintele Mitropolit, în cazul marilor boieri.
În timpul slujbei se aruncă în sus alune, nuci, sau alte fructe uscate, mărunţiş, toate simbolizând fertilitatea viitorului cuplu. Marii boieri sunt obligaţi să facă un ocol pe la curtea lui Vodă pentru a cere binecuvântarea acestuia. Abia după cununia religioasă, când tinerii au primit binecuvântarea părinţilor şi a preotului, marele ospăţ al nunţii începe.
O dată intrată în casa socrilor, mireasa are obligaţia de a face daruri pentru socri, cumnaţi şi naşi, daruri trecute întotdeauna în foaia de zestre. Ele sunt preparate înainte de către familia fetei, puse în „bohcealâcuri” speciale şi dăruite în ziua nunţii. Fiecare bohcealâc cuprinde lucrurile tradiţionale şi poartă etichetă cu statutul fiecărei persoane vizate: „bohcealâc de ginere”, „de socru”, „de soacră”, „de cumnat”, „de cumnată”, „de nun”, „de nună”, în legătura fiecăruia aflându-se două-trei cămăşi, două-trei batiste, ştergare, una sau două basmale, marame.
Nunta se încheie cu daruri făcute de invitaţii la acel ospăţ. Nuntaşii dăruiesc cuplului ce se îndură a da, ştiind că la rândul lor vor deveni socri mari sau mici, că vor avea invitaţi care vor face daruri ţinând cont de ceea ce au primit. Radu, fiul lui Drăgan clucer, participant la nunta unei verişoare, Nastasiia, îi dăruieşte acesteia un copil de ţigan. Cum nu are copilul în momentul respectiv, alcătuieşte o „scrisoare” unde martorii sunt trecuţi sub următoarea denumire: „toţi boierii dă pă masă”.
La nunta clucerului Nicolae Topliceanu cu Ilinca Caramanlâu, nuntaţii sunt darnici. Ei strâng 210 taleri de la nuni şi de la alţi boieri, plus 20 de galbeni olandezi oferiţi de moşul soţiei, logofătul Bălan, plus un „inel dă zamfir dă la păhărniceasa Măriuţa a paharnicului Grigore Hrisoscoleu”. Darurile sunt aşa pentru că statul mirilor mai sus pus, cei doi boieri sunt ceva mai înstăriţi.
În mediul popular, nuntaşii dăruiesc ceva mărunţiş sau produse din gospodăriile lor, ei primesc câte un ştergar sau câte o maramă din partea miresei, când are loc şi o oraţie. Darurile fac parte dintr-un ritual social cunoscut, acceptat şi pus în practică de toţi, indiferent de categoria socială sau de puterea economică. Cum nimic nu este lăsat la voia întâmplării, darurile capătă, după nuntă, semnificaţie juridică. Conform Pravilei, ele se împart între cei doi soţi astfel: „darurile de la nuntă, după obiceiu, jumătate să se socotească ale bărbatului şi jumătate ale soţiei”.( Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0 ).
