Documentele vremii oferă uneori numai partea mai puţin plăcută din viaţa unui cuplu, ele surprind îndeosebi momentul eşecului, povestind lacunar despre cum s-au înţeles în timpul vieţuirii în comun. Pentru a vorbi mai pe larg despre clipa prezentă şi problemele pe care le parcurg, soţii rezumă în câteva fraze ani buni de căsnicie. Ei, prin intermediul celui care îşi asumă sarcina transcrierii jalbei, oferă mici frânturi din viaţa în doi, imagini spereotip care ajung să se repete de la un cuplu la altul.
Se vorbeşte de înţelegere, de îndeplinirea atribuţiilor conjugale, niciodată de dragoste. Viaţa în doi presupune necesitatea împărtăşirii unui set de gesturi şi cuvinte comune, a tandreţei, încercarea de a atinge un anumit prag al „fericirii”. Testamentele povestesc, din când în când, derularea vieţii comune, dar şi acestea pot fi suspecte de părtinire pentru că idealizează viaţa în comun şi calităţile soţiei sau ale soţului pentru a justifica alegerea acesteia sau acestuia ca clironom. Modelul de viaţă comună propus de Biserică este unul utopic, plecând de la exemplul oferit de Hristos sau cupluri biblice celebre şi fireşte că nu are de-a face cu realitatea.
După consumarea căsătoriei şi recunoaşterea cinstei aduse, femeia intră într-o nouă etapă a vieţii ei. Noul cuplu locuieşte probabil o scurtă perioadă cu socrii, până când noua casă este clădită sau cumpărată. De regulă, numai mezinul rămâne în casa părintească, aşa că fiecare fiu îşi ia zborul din moment ce se însoară.
Fiul de boier primeşte, acum, partea din moştenirea paternă, în care se află şi casa în care cuplul se mută. Negustorul şi meşteşugarul îşi caută casă cu chirie prin mahalalele Bucureştiului. În ceea ce-l priveşte pe fiul de ţăran, Alexandre d’Hauterive ne informează despre următoarea practică: „Părinţii, în două zile, au clădit casa tinerilor însurăţei şi legile ţării le lasă două treimi din pământ, spre a-l cultiva, dacă au ambiţie”.
Legăturile conjugale se desfăşoară în apropierea şi cu participarea celorlalţi Intimitatea raporturilor sexuale nu există, iar modul de organizare al interiorului caselor trădează acest inconvenient. Toţi călătorii străini descriu locuinţele ţăranilor ca foarte sărăcăcioase, formate dintr-o singură încăpere unde întreaga familie doarme, claie peste grămadă, pe cuptorul sobei iarna şi pe laviţele din jurul pereţilor vara. Deseori, pe timpul iernii, aceste colibe adăpostesc, pe lângă membrii familiei, şi cele câteva animale domestice.
W.Wilkinson, consulul Marii Britanii la Bucureşti, descrie astfel locuinţele ţăranilor: „Satele, pe toată întinderea principatelor, sunt compuse, de regulă, din bordeie, toate de aceeaşi mărime şi construite în acelaşi fel. Zidurile sunt din lut şi acoperişurile din paie, şi nici unele, nici altele nu le pot apăra de intemperiile anotimpurilor. Atât timp cât vremea le permite, ei ocupă parterul; dar în perioada frigurilor iernii, se retrag în aceste gropi practicate sub fiecare bordei, şi în care se păstrează foarte uşor căldura.
Acolo întreţin un foc mic cu bălegar sau crengi de copac; el serveşte, între altele, pentru prepararea alimentelor cu care se hrănesc. Bărbaţii, femeile şi copiii fiecărei familii, oricât de numeroasă ar fi, dorm împreună în aceste locuinţe subterane, patul fiecărui individ este format dintr-o bucată de postav gros care îi serveşte totodată de saltea şi de plapumă”.( Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0 ).
