Zapisul de cununie apare deseori menţionat în interiorul documentelor şi constituie o piesă importantă în sine. De exemplu, la 3 februarie 1767, când Stanca văduva vrea să se recăsătorească, mitropolitul refuză să-i dea „pecete de cununie” până nu va aduce martori care să ateste că n-are bărbat şi că nu este rudă cu cel cu care vrea să se cunune.
Femeia aduce trei martori diferiţi, pe „Matei vizitiul de la sfânta Mitropolie, pe Ivan ot Copăceni şi pe Badea preoteasa răposatului popii Călin ot mahalaua Flămânda”, toţi trei o cunosc pe femeie ca fiind văduvă de cinci ani, că nu s-a mai căsătorit şi că Ghinea, viitorul soţ, nu-i este rudă. Se poate spune că zapisul de cununie dă dreptul persoanei de a cere preotului citirea cununiei religioase, dovedind totodată că la mijloc nu se află nici un obstacol.
El îmbracă şi o altă formă: „zapis de chezăşie pentru căsătorie”. Despre ce este vorba în acest tip de document? În momentul în care preotul bănuieşte că unul din parteneri s-ar putea să nu fie în regulă din punct de vedere civil, îi cere o scrisoare de chezăşie prin care două sau mai multe persoane garantează că tinerii candidaţi nu sunt căsătoriţi în altă parte, că nu au altă religie, că nu se înrudesc între ei.
Măsura se impune mai ales în cazul numeroşilor străini veniţi din Imperiul Otoman, deja căsătoriţi acolo şi care devin bigami printr-o nouă căsătorie în Ţara Românească. La 20 martie 1768, Gheorghe băcanul din mahalaua Puţul cu zale se pune chezeş pentru Alexie, ambii sunt veniţi de la Zagora (Epir), iar primul jură cu mâna pe Evanghelie următoarele: „că-l ştiu că iaste tot dintr-un sat cu mine şi până acum n-au fost însurat nicidecum, şi-l ştiu om fără de nici o pricină”.
Biserica îşi ia toate măsurile de precauţie pentru a evita bigamia, amestecarea de sânge sau căsătoriile între persoane de religii diferite. De vigilenţa şi hărnicia preoţilor parohiali depind respectarea acestor măsuri. Lipsa vigilenţei preoţilor este argumentată de un număr important de documente prin care anumite cupluri sunt desfăcute pentru că „s-au împreunat peste lege” sau o altă serie de documente prin care preoţii sunt sancţionaţi, deoarece cu bună ştiinţă sau fără să facă cercetarea minimă, au cununat şi au legitimat legăturile oprite de canoanele bisericeşti.
Cercetarea unui străin de loc trebuie să ridice o serie de întrebări pentru preotul din parohie înainte de a purcede la îndeplinirea ritualului. Totodată, el nu trebuie să se lase înşelat de vorbe sau de jurăminte, ci să ceară dovezi scrise asupra stării civile a cuplului ce doreşte să se cunune, să „cerceteze şi să ispitească”, cum spune mitropolitul. Abia după ce are toate dovezile în mână, preotul poate trece la legitimarea căsătoriei.
Taxele percepute pentru efectuarea ceremoniei religioase, botez, nuntă, înmormântare aduc importante venituri preoţilor de mir. Pentru oficierea căsătoriei religioase, un popă cere o anumită sumă de bani. Din pitacul trimis protopopului Stoica al Bucureştiului, la 27 ianuarie 1793, se remarcă faptul că taxa de cununie se ridică după Pravilă: „un galben de ginere şi de mireasă 12 coturi de pânză”.
Mitropolitul îi anunţă că acest obicei nu mai este valabil şi că a hotărât să se urmeze alte „ponturi”, adică pentru prima cununie „taler, unul vechi, de al doilea cununie taler unul şi jumătate, de al treilea cununie taleri doi şi jumătate”. Pitacul se reia la 14 decembrie 1796 cu acelaşi conţinut şi se trimite la toţi episcopii şi toţi ispravnicii de judeţe. În plus, se precizează că protopopii ar trebui să nu depăşească onorariul prevăzut pricinilor „care se caută de biserică”, dar fără a se menţiona suma.( Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0 ).
