Sesizată de diferitele plângeri ale locuitorilor, deranjată de hărmălaia sărbătorii, temătoare de zgomotul puștilor și pistoalelor pocnind în miez de noapte sau în zori de zi, domnia cere și interzice deseori vânzarea prafului de pușcă, a gloanțelor și chiar a armelor. „Aici în București, fiind liniște, fără de trebuință este de a purta arnăutu arme, și de la toți să se ridice armele”, scrie vodă la 30 martie 1798, cerând marelui spătar, marelui agă și marelui cămăraș să dezarmeze pe toți arnăuții din politie.
Cinci ani mai târziu, alt domn, aceleași rele obiceiuri: „fiindcă unii dintre netrebnici fără nici o sfială îndrăznesc a arunca pusci și pistoale, noaptea și ziua, aici înlăuntru politiei, în mijlocul la atâta norod, care poate a se întâmpla și primejdie de moarte”. Se poruncește ca nimeni să nu mai tragă cu arme de foc, obicei categorisit drept „ lucru fără de orânduială”. Porunca este dată în preajma Paștelui din anul 1803, când multe alte lucruri sunt oprite spre a asigura liniștea în cetate. Chiar și ursarii sunt opriți la porțile orașului, învinuiți că pricinuiesc „hatale”, sperie caii, adună multă lume fără rost.
Și ce hărmălaie mare și larmă se ridică atunci când orașul București se află sub asediul oltenilor lui Tudor Vladimirescu și al presupușilor apărători ai libertății eteriste, turbat și tulburat de „cântece oltenești”, de plimbări și de beții făcute în pocnetul puștilor și al pistoalelor, de tarafurile de lăutari ce chinuiesc parcă și mai tare viorile, „cu doi popi greci cântând pe urma steagului, cu niște sfinte moaște”, descrie Ioan Dobrescu cortegiul eterist intrat în București în primăvara lui 1821.
Spectacolul oferit este înfiorător: „iar alții sloboziia pușci, pistoale, încât îți lua auzul, plini de vin și de rachiu în toate părțile, încât îți era o grozăvie de crailâc a căuta asupra prea frumoșilor și lăudaților București. și de atâtea trăsnete de arme se făcuse nor deasupra orașului de fum”
Treizeci de ani mai târziu, Divanul Domnesc încă trimite porunci către locuitorii de la Vâlcea, interzicându-le folosirea armelor de foc în oraș, spre a se feri astfel de incendii. Pentru ca un an mai târziu, același Divan să trimită măsuri necesare și urgente cu privire la păstrarea acelorași arme, lăsate mai totdeauna la îndemâna copiilor, producând accidente grave. Că lucrurile nu s-au schimbat foarte mult o dovedește devastatorul incendiu din 1847, când, în zi de Paște, un oarecare a tras cu pistolul aprinzând orașul. (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
