Românilor nu prea le place să-și facă „trebuințele firii” în casă. Afirmația este susținută de cronicarii epocii, speriați nu atât de pedeapsă, cât de imposibilitatea de a „te ușura afară”, la preumblare, departe de privirile celorlalți. Când boierii moldoveni potrivnici lui Nicolae vodă Mavrocordat sunt închiși la Edicule, Neculce nu se gândește decât la ce mare umilință au fost supuși, nevoiți fiind să se ușureze într-un „ciubăr”: „și i-au pus la mare pedeapsă, cât nu lăsa pe nimeni să intre la dânșii. Nici păn-la umblătoare nu-i lăsa să iasă, ce și acolo cu păzitoriu. Ce mai mult, să scârnăvie într-un ciubăr și da afară”
Considerate „scârnave” și „murdare”, urinarea și defecația trebuie făcute în intimitate, în „loc îndepărtat” sau cel puțin „la fereală”. Și nu există, așadar, pedeapsă mai mare și mai rușinoasă decât violarea acestei intimități. „Nici la plimbătoare fără paznic nu-l lăsa”, notează și slugerul Șerban Andronescu, când descrie surghiunul marelui ban Constantin Filipescu. Deși se afla exilat pe moșia sa de la Bucov, boierul era supus unui „surgunluc cu mare tărie” interzicându-i-se satisfacerea necesităților esențiale în intimitate.
Pentru alții, umblătoarea se dovedește totuși salvatoare. Când ciohodarul vine să-l ridice din casele cumnatului său, din Târgul Ieșilor, în zorii zilei (1753), boierul Ioradache Stavarache, numai în izmene și cu „cușma ce de noapte pe cap”, cere un ultim favor: „să intre la umblătoare”. Ciohodarul, postat în fața umblătorii, i l-a acordat cu larghețe, fără să bănuiască că dumnealui boierul „au încuiat ușa umblătorii pe dinăuntru, au eșit pe feriastră, așa disculți și s-au dus...”. Văzând atâta zăbavă la umblători, bietul ciohodar „au mersu și au spart ușa”, dar n-a găsit decât ibricul, încă plin, semn că boierului nu prea i-a fost rușine să fugă, chiar și strecurându-se pe fereastră.
Ca regii Franței odinioară, marele boier Toderaș Balș, își primește slugile și clientela așezat în fiecare dimineață pe „scaunul cu boltă”; „Ia, mă cac!”, răspunsul pe care îl dă, se transformă într-un fel de binețe. Gestul este considerat de Radu Rosetti un semn de bunăvoință și de mare cinste pentru audiența ce participă la o „asemenea familiaritate”.
Adăugăm însă că dacă Ludovic al XIV-lea își primea astfel apropiații în secolul al XVII-lea, marele hatman Toderaș Balș o face cu aproape două sute de ani mai târziu, în plin proces de modernizare, după ce trupul și bunele maniere trecuseră printr-un proces de constrângeri și autocontrol. Comportamentul lui este mai degrabă o dovadă de excentricitate și de filotimie decât un act de „familiaritate”.
Fiind sursa atâtor mirosuri pestilențiale, românii de pe vremea lui vodă Moruzi se gândesc că n-ar fi rău să-și ascundă banii și averile prin „umblători”. Cine ar intra acolo? Cârjalii lui Pazvante Chiorul în raidul lui asupra Bucureștiului. Se pare că efortul le-a fost răsplătit din belșug. Și vodă Mavrogheni se apucă de căutat comori: și sapă, și sapă...dar norocul nu-i surâde, dând doar peste „bălegar de om”, după cum ne informează Dionisie Eclesiarhul. (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
