Pavarea ulițelor este clar o necesitate. Bârnele de lemn creează probleme, rețin mizeria, ascund noroiul, balegile animalelor, murdăriile de prin case, iar vara canalele de sub ele sunt adevărate focare de infecție. După ploaie e o aventură să se circule pe poduri, căci grinzile se desprind și plutesc. Baliga și noroiul sunt atât de consistente, că o căruță sau chiar un călăreț, dacă se afundă și se înnămolesc, au nevoie de ajutor pentru a ieși.
Plimbarea cu trăsura este de asemenea zăticnită de grinzile putrezite, neregulate și prinse prost. Se statornicise ideea că ulițele capitalei nu pot fi pavate cu piatră; n-ar fi rezistat solul, care, îmbibat cu apă, ar fi înghițit piatra. Adevărul este că lemnul, care se găsește ușor, e mai potrivit pentru pavarea cu bârne, și nu piatra, care trebuie adusă de foarte departe. Analiza medicului Caracaș este susținută de toți ceilalți locuitori ai politiei, de consuli și de guvernatori. Întrebarea este cine se apucă de treabă, că inițiativele nu lipsesc.
Domnitorul Caragea are ideea pavării celor patru drumuri principale și probabil că lucrările or fi și început. Găsim chiar un consorțiu Freiwald-Hartel care câștigă proiectul de pavare a orașului. Din nefericire, părțile, în loc să treacă la treabă, se ceartă. Prin celelalte orașe și târguri, lucrurile avansează și mai lent. Există ceva nedefinit în fibra acestui popor. Să fie lene, să fie delăsare, să fie indiferență, să fie bășcălie? Sau sunt toate acestea, fatalmente, la un loc? Un răspuns îl are medicul Caracaș, aflat de 28 de ani în slujba bucureștenilor.
„Acest popor necioplit se dă lenei și pentru lucrările de utilitate publică. Drumurile neîngrijite ajung uneori impracticabile din cauza gropilor și a noroaielor. Și cu toate că din această pricină pătimesc ei înșiși și vitele lor, totuși niciodată nu pun mâna să dreagă drumul sau vreun pod stricat, deși ar avea la îndemână materialul trebuincios. Dacă guvernul face vreun drum sau pod, ori îl face vreun particular generos, se ruinează repede din neglijență, sau îl strică într-adins, furând materialeul pentru trebuințele lor. De aceea nici un bun public nu durează”.
Așadar, nimic nu durează, podurile nu sunt înteținute, podinile se fură, noroaiele sunt ocolite, norodul înjură puterea, dar nimeni nu are de gând să dreagă drumul. Peste aproape un secol, alt medic ajunge la aceeași concluzie: măsuri s-au tot luat, dar niciodată n-au fost puse în aplicare, astfel încât „nu se schimbă decât oamenii care le dictează și cei care nu vor să le execute”. Amin! (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
