Prin anii 1800, Sfatul Orășenesc confecționează „o sumă căruțe ce sunt a să face de Sfat cu câte două roate și cutie deasupra în trebuința curățirii ulițelor”. Aceste căruțe urmează a fi folosite atât în ceea ce privește curățenia stradală, cât și la eliminarea câinilor vagabonzi. Agia trebuie să pună la dispoziție un car. „Pe toată ziua” acesta trebuie „să care câini afară din București”, unde urmează a fi omorâți.
Inițial se încercase eliminarea lor direct în uliță: hingherii „să îmble pe toate ulițele Bucureștiului și veri câți câini vor fi, să-i omoare pe toți, în scurt. Nici ziua, nici noaptea câinele slobod să nu fie”. Măsura e contestată de bucureșteni, nu din cauza cruzimii, ci pentru că nimeni nu avea cum să țină câinii într-un loc neîngrădit. Iar lanțul, sau sfoara, sau funia, sau ce-o fi fost își puteau găsi alte întrebuințări decât să țină toată ziua câinii priponiți de copaci sau de jumătăți de garduri.
Așadar, li se cere tuturor proprietarilor, pe 18 august 1808 și la 15 mai 1811, să-și țină câinii legați prin curți spre a nu cădea victime ale trimișilor Agiei. În 1830, ei sunt încă un pericol omniprezent; „câinii de Dâmbovița” stau aciuați mai ales pe malurile râului, unde devorează cadavrele animalelor aruncate chiar de mahalagii. Tot în uliță sunt și pe 18 octombrie 1852, când e emisă anaforeaua Sfatului.
Garduri și lanțuri nu prea sunt nici în târgul Iașilor, pentru că se discută despre eterna problemă a câinilor, aflați în proprietatea cuiva, dar nu se știe prea bine a cui. Abia această anaforă pune în discuție spectacolul oribil al uciderii câinilor în uliță. „Cruda și urâcioasa priveliște” necesită măsuri de urgență: „să fie oprit cu totul țircularea cânilor pă uliță”, se scrie, recomandându-se proprietarilor să folosească botnița și zgarda.
Câinii care îndrăznesc totuși să „țircule” liber sunt lăsați la voia hingherilor, patru la număr. Ei primesc sarcina ca „îndată ce vor întâlni un câne, să-l prindă cu chipul ce va găsi mai nimerit”, poate cu „mici arcane”, să-l ducă la un adăpst ce se prevede a se deschide, unde să-l ucidă, prin otravă, abia după 36 de ore, dacă în acest timp n-a fost revendicat de nimeni. Câți astfel de câini vor fi fost ceruți înapoi nu-i greu de presupus, având în vedere că stăpânul trebuie să plătească o taxă de „un sorcovăț”. Nu-i prea mult, ce-i drept, dar dacă nu-i ai? Câini sunt destui pe uliță, de ce să plătești, când poți să te servești?
Măsura este trimisă apoi către toate gazetele, din cauză că numărul câinilor este atât de mare, încât aceștia devin un pericol pentru viața celorlalți. Moașele, doftoroaiele și vracii se pun pe amestecat ierburi și pe fabricat poțiuni magice contra efectului mușcăturilor de câini: turbarea. Doi ani mai târziu, capitala Moldovei are aceleași probleme cu câinii mai vechi și mai noi. Numărul lor și pagubele pe care le produc obligă puterea să ia măsuri, prin care proprietarii de câini sunt obligați „să-i ție în lanțuri”, precum și de a-i osândi „pi cei ci or umbla pi uliți fără stăpâni”. (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
