Într-un oraș pestriț ca Bucureștiul, unde curățenia nu se poate păstra doar cu ajutorul locuitorilor, domnia încearcă organizarea unor servicii de „salubritate”. Cine să măture străzile, din banii cui, unde să depoziteze noroiul și gunoiul, cum să se repare ulițele, cum să se asaneze bălțile, cum să se curețe apa Dâmboviței sunt numai câteva din problemele curente ale unui oraș.
Podarii au misiunea de a se ocupa de buna funcționare a podurilor, adică a ulițelor, care sunt podite cu lemn. Sub comanda unui ceauș, ei ar trebui să repare, să scoată locuitorii la curățenie, să stingă incendiile, să lărgească șanțurile, să curețe mizeria. Banii provin din taxele plătite pentru căruțele ce intră în oraș. Cum rezultatele întârzie și cum nici reparații nu prea se fac, domnul mai pune o taxă: locuitorii vor trebui să plătească „podăritul” în funcție de numărul de odăi deținute. Dintr-un pitac de pe 28 octombrie 1782 aflăm că Nicolae vodă Caragea încearcă să repare podurile și mai ales să astupe eternele gropi, care mai tot timpul stau pline cu apă și noroi, cu „tufe, paie, cenușă și alte sfărâmături”, Or, toate aceste materiale nu fac decât să întrețină murdalâcul.
În aceste condiții, pușcăriașii devin primii măturători ai Bucureștiului. La 1 septembrie 1801, se decide ca întemnițații să fie scoși la desfundarea șanțurilor și la curățatul ulițelor. Hotărârea de acum avea să tot fie reluată și încadrată chiar într-un program miercurea și sâmbăta, vinovații de la pușcărie „să măture praful și să curețe gunoiul dupe Podul Mogoșoaiei”. Cu trei ani în urmă se încercase formarea unei „unități” speciale: „să aibă 16 care cu boi și cu țârnuri și lopeți, însă opt să intre de rând la o săptămână și alte opt care în altă săptămână, și a se face acești 16, scutelnici cu pecetluire, care să aibă care cu boi, târnuri și lopeți, și să fie legați de Casa podurilor”
Așadar, e vorba de o ceată întreagă aliniată pe Podul Mogoșoaiei, artera principală a capitalei, dotată cu târnuri, lopeți și căruțe, care trebuie să curețe murdalâcul o dată pe săptămână. Se pare că măturători de bunăvoie nu s-au prea găsit, din moment ce se revine la pușcăriași. Nici căruțele nu se găsesc atât de ușor; pe 26 martie 1812 se hotărăște rechiziționarea a 79 de căruțe care să se ocupe de căratul gunoiului și al noroiului de pe ulițe, dar măsura nu se pune în practică din cauza lipesei de căruțe, confiscate deja de rușii aflați în București.
Treptat, salubritatea, igienizarea, înfrumusețarea orașelor intră în atribuțiile unor eforii. Dar, lipsite de bugetul necesar, într-o primă etapă aceastea se văd nevoite să apele tot la localnici. Într-un pitac din 29 noiembrie 1831, Vornicia Politie București cere Agiei să dea de știre tuturor mahalagiilor cu case și binale spre podurile principale că au obligația de a curăța „partea lor”. Dej avenise iarna, iar gheața împidica mersulși deranja privirea evidențiind culoarea murdalâcului: „fiindcă din pricina gheții nu mai este cu putință a umbla cinevași, nici cu treburi, nici pe jos, pe podurile din politie, și fiindcă se apropie prăznuirea Sărbătorii numelui Împărăteștii Sale Măriri, s-au chibzuit ca să să curețe gheața și noroiul de pe poduri”.
Pentru restul orașului, același mare agă este obligat „să dea oameni și căruțe duprin mahalalele politiei a curăța”. Or, pentru așa sărbătoare, când însuși împăratul protector, țarul Nicolae, ar fi aruncat o privire spre ulițele politiei se cuvine să iasă întregul norod la treabă. O lună mai târziu, marele agă se adresează vornicului orașului, solicitând plata promisă pentru oamenii aduși să curețe și să măture...Va fi fost, nu va fi fost...Nu prea mai știm. (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
