Cernea rânduiește sărindare, împarte pomeni bisericilor și sărmanilor, ridică biserici prin satele sale, îi slobozește din robie pe țiganii săi. Starea bună și numele bun trebuie însă pomenit cu evlavie. De cine? Venit de la Filipopol, neavând pe nimeni în Valahia, nici urmași direcți, nici clironomi, Cernea își încredințează sufletul unui anume Nicolae Trăsnea, mare clucer, pe care îl numește „bunul și alesul meu clironom”.
De teama morții neașteptate, Cernea dictează două testamente, unul pe care îl păstrează cu sine, celălalt pe care îl dă în mâna celui ce urma să-i chivernisească moartea. Dar încurcăturile în care se află marea avere a negustorului, pretențiile peste măsură pe care le are în privința ridicării unor biserici și a achitării unor datorii îl sperie pe marele clucer.
În 1823, clucerul Nicolae Trăsnea, străinul devenit prieten, părea clironomul cel bun. Peste trei ani însă chivernisirea unei asemenea clironomii i se pare „prea împovărătoare”, ceea ce-l îndeamnă să se lepede de datoria asumată, lăsându-l pe Cernea să-și cinstească sufletul cum o ști. „Fără aripi”, cum se considera o mamă rămasă singură pe lume, sunt toți acei nefericiți bătrâni fără urmași.
Moștenitorii au un rost bine știut în ritualul comemorării, pentru obținerea unui loc în rai. De ei și de îndeplinirea strictă a unui complicat ritual funerar depinde îmblânzirea judecății divine. Pion important în acest ritual, urmașul este căutat, apropiat, învățat și însărcinat să aprindă lumânări pentru a ușura intrarea în rai.
Creștinul acestei epoci este învățat să lucreze pentru sufletul său. Încă din timpul vieții, creștinul își dă de pomană pentru pomenirea sufletului, împarte cu ceilalți, sperând că Dumnezeu va fi îngăduitor la Judecata de Apoi, că Vămile Văzduhului vor fi trecute cu ușurință, prin milostenia faptelor bune. Ctitorirea de biserici, săparea de fântâni, ridicarea de troițe la răscruci de drumuri fac parte dintr-o listă lungă de fapte considerate benefice în procesul de îmblânzire a Judecății de Apoi.
Săracul încă este, în societatea românească, cel mai important intercesor în îmblânzirea judecății divine. Sita de mălai, bucata de pâine și paharul de vin oferite săracului din apropiere ocupă locul principal în șirul tuturor milelor. În afară de calicii de pe moșii sau de la porțile orașului care sunt hrăniți sâmbăta, mai sunt cei care au parte de grija publică a vreunui boier pravoslavnic. Condica de cheltuieli a boierului moldovean Ioan Canta reține mile cotidiene care sunt destinate cu regularitate celor mai săraci dintre oameni. Prin intermediul lor, creștinul își pregătește moartea.(Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
