Ce se spală cu săpun? Doar fața și mâinile, adică ceea ce se vede. Jean-Pierre Goubert vorbește de faptul că folosirea apei este o „cucerire” care se va impune abia din anii 1880 după eforturi uriașe depuse de presă și de școală pentru a convinge „clasele populare și chiar burgheze că există motive serioase pentru utilizarea din abundență a apei pure”. Multe sunt motivele pentru evitarea apei și deci a igienei: „frica de a se răci, indecența abluțiilor intime, inexistența unei legături directe între curățenie și sănătate, proasta calitate și cantitatea insuficientă de apă, etc.”
Mai apoi, canoanele bisericii includ apa și baia printre interdicțiile ritualice: preotul nu poate sluji liturghia dacă s-a spălat înainte de oficierea slujbei, în timp ce creștinului curat, spălat, îmbăiat i se refuză împărtășania. Iată ce scrie în glava 96: „Preotul, dă se va spăla sau va merge la bae, acela nu poate să facă liturghie într-aceaia zi, nici are voe după liturghie să se spele. Nice mireanul, dă să va spăla sau va merge la bae, nu poate să i se dea dumnezeeștile taini”.
O atenție deosebită se acordă bărbii. Barba e fala boierului în dregătorie și se bucură, așadar, de toată atenția. O piesă de teatru scrisă pe la 1819 surprinde preocuparea pentru barbă. Banul Grigore Ghica nu poate ieși în lume fără „găteală”. Această „găteală” constă în cănirea bărbii și în îngrijirea obrazului, după cum arată sluga atunci când mitropolitul sosește într-o vizită neașteptată: „acu s-au sculat de la pat și acu șade pe țucal și se uită în oglidă și-și scoate părul cu cimbistra până o-i pune eu masa și să merg să-i vopsec barba, să-l fățuiesc și apoi iese la obraze”.
Chiar și în timpul epidemiilor, bărbierul are de lucru, căci, la bărbați, fața nearanjată, barba nerasă sau nepieptenată, mustățile netunse înseamnă neîngrijire. Iată-l pe Dumitrache Piersiceanu, care îl tocmește pe 20 septembrie 1813 pe Petre bărbierul din Dobroteasa „să mă rază pă mine și oamenii miei”. Suntem în plină epidemie de ciumă, iar bărbierul moare o lună mai târziu. În 1820, cu ocazia unui alt episod de ciumă, boierul închide porțile conacului de la Fundata, iar între zidurile curții aduce un alt bărbier să se ocupe de bărbile tuturor.
Date fiind mențiunile numeroase în documente, putem deduce că meseria de bărbier răaspunde unei nevoi sociale. Dintr-un document din 8 martie 1819, aflăm că privilegiile și maniera de funcționare a breslei bărbierilor „de aici din București”. Printre altele, Negoiță sin Iordache, starostele bărbierilor, se angajează să privegheze ca prăvălia să nu fie deschisă duminica și în zilele de sărbătoare.
Mai apoi, să judece pricinile tuturor bărbierilor, calfe și ucenici, din București, să nu dea voie calfelor să-și deschidă prăvălie în vecinătatea meșterilor (pentru a nu le face concurență), să se îngrijească de membrii bătrâni și bolnavi ai breslei, de la care percepe, duminică de duminică, o taxă, etc. Totul ca și azi: pe barba lui, pe banii lor! (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
