La 4 octombrie 1774, când Marica din mahalaua Fântâna Boului îşi reclamă soţul că de şapte ani o bate, o căzneşte şi n-o chiverniseşte, vecinii din cele două mahalale, unde cuplul a locuit în ultima perioadă, se arată indignaţi de îndrăzneala ei. Mărturiile lor conturează portretul „femeii afurisite” şi pe cel al soţului „bun şi gospodar”.
Popa Mavrodin deschide seria mărturiilor prin schiţarea portretului soţului. El se consideră îndreptăţit să vorbească despre viaţa comună a celor doi soţi atât ca preot al comunităţii, cât şi ca vecin, „că văz cu ochii mei”, ţine să ne asigure. Dar ce a văzut cu ochii lui? În fiecare zi, el l-a văzut pe logofătul Asanache cum „să sileşte cu casa, aduce casii toate cele trebuincioase ale mâncării şi lemne i cânepă, inu. Şi orice trebuieşte dă în mâna soţii lui ca să chivernisească şi de nici unele lipsă nu este şi când se duce în călătorie îi lasă dă cheltuială”.
Aşa cum este descris de mahalagii, Asanache se prezintă ca „un soţ ideal”, achitându-se de toate îndatoririle casnice. Vecinii şi mahalagiii, şi chiar cei doi preoţi, pun în prim-plan atribuţiile economice ale soţului, nimeni nu vorbeşte de sentimente sau afecţiune. Prezentat astfel, cuplul apare ca o mică celulă economică în care prosperitatea, sau numai simpla supravieţuire, depinde de fiecare dintre soţi.
De partea cealaltă se află soţia. Comunitatea nu poate înţelege comportamentul ei, dat fiind bunul renume al soţului. Nimeni nu înţelege de ce se comportă astfel din moment ce are tot ce şi-ar dori o femeie din epocă. Descrierea ei nu se conturează în jurul conduitei economice, întrucât nesupunerea este mult mai puternică şi uneori îi şochează pe cei din jur.
Primele trăsături se desprind din portretul creionat de preot. Marica apare ca o femeie „rea şi gâlcevitoare şi nesupusă bărbatului”. Apoi fiecare vecin adaugă mici detalii, plecând de la ceea ce fiecare consideră nefiresc în comportamentul acesteia. Punctul comun al tuturor mărturiilor îl constituie conduita dezonorantă care contribuie la „defăimarea” soţului în mahala.
Toţi vecinii revin asupra necinstei provocate de ocările pe care Marica le strigă în gura mare în casă, în curte, în uliţă, la cârciumă, în auzul tuturor. Iată părerea preotului despre acest lucru: „totdeauna şi în tot ceasul îl ocărăşte cu ocări urâte care este de ruşine omului de a le auzi şi a le spune dă să miră toată mahalaoa. Şi nu numai către dânsul îl ocărăşte, ci către toată mahalaoa îl ocărăşte”.
Indignarea lui este comună şi celorlalţi mahalagii. „Să miră toată mahalaoa”, propoziţie care revine sub o formă sau alta şi în celelalte mărturii. Chiar şi o femeie nu poate să fie de acord cu o astfel de atitudine. Baba Sanda susţine că, prin comportamentul ei, Marica nu face decât să stârnească rumoare şi necinste, de aceea a sfătuit-o deseori „să nu-şi ocărască bărbatul, că râd oamenii şi şade rău”.
Alte şi alte amănunte vin să întregească portretul femeii, „să pişă şi să spurcă în pat”, curveşte şi petrece cu un flăcău, îşi blesteamă soţul, urându-i „să nu se aleagă ca praful de dânsul”. Toate aceste fapte urâte au determinat-o pe baba Sanda să-i alunge din casă. ( Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0).
