Mario Vargas Llosa despre lumea de azi

După zgâlțâirea social-politică din ultima jumătate de an, citesc altcumva o confesiune făcută nu demult de Mario  Vargas Llosa într-un  dialog purtat cu Gabriel Liiceanu. Cu ocazia aceea, peruanul amintea despre romanul  scriitorului brazilian Eúclides Da Cunha, Ogor pustiu, având ca subiect  războiul civil din „Țara cafelei”, „în care aparent cei buni erau republicanii, care aboliseră monarhia și voiau să instaureze dreptatea și modernitatea în Brazilia. lar răii erau niște fanatici, care îl urmau pe un soi de sfânt, un Mesia popular, nişte țărani din nord-est, regiunea cea mai izolată și mai săracă a țării, care se ridicaseră împotriva republicii nu pentru că ar fi fost monarhiști, ci pentru că erau convinși că republica era Diavolul însuși, că simboliza triumful Satanei, aşa cum îi învățaseră predicatorii capucini care evanghelizaseră tot nord-estul”[1].

 Numai că m-am liniștit,  întrucât noi, românii, nu avem vocația  războiului civil, istoria noastră nu cunoaște  asemenea seisme...

                                                  *

          Citesc cu luare aminte un fragment vargasllosian  de-o actualitate stânjenitoare. Ei bine, cică „un bărbat pe care îl admir enorm, un mare gânditor, Karl Popper, a fost întrebat în timpul ultimei sale vizite la Madrid: «Ce credeți despre epoca noastră?» Și el a răspuns: «Există în ea multe lucruri rele, teribile, dar să nu uităm că niciodată în istoria omenirii nu s-a dispus de atâtea instrumente științifice, tehnologice, intelectuale pentru a combate cu eficacitate marile plăgi ale omenirii: foamea, boala şi lipsa libertăţii». Cred că afirmaţia lui Karl Popper e absolut valabilă și că azi, poate pentru prima dată în lunga istorie a omenirii, țările pot opta între a fi sărace sau prospere, libere sau sclave. Dacă-i așa - şi eu așa cred că este -, atunci există întotdeauna, mai presus de orice, o speranță”[2].

 Ehe, ce bine ar fi dacă toate țările ar putea  decide asupra prezentului și viitorului  lor... Dar nu-i posibil, întrucât peștele mare îl înghite pe  cel mic... Și nu  de ieri, de alaltăieri, ci dintotdeauna, asta-i legea naturală a  omenirii!

Și încă o observație, „democraţia nu-i poate seduce pe intelectuali. Lor le repugnă mediocritatea, iar democraţia e chiar emblema mediocrităţii. Pentru a putea coexista, toţi trebuie să ajungem la un fel de viață medie, care nu satisfice pe nimeni întru totul, pentru că nimeni nu-și poate realiza complet idealurile într-o lume de concesii și compromisuri. Dar adevărul e că, dintre toate cele produse de istorie și cu toate imperfecțiunile lui, acest sistem mediocru a redus cel mai mult violenţa, a stimulat cel mai mult progresul economic și social și a creat cel mai mare spațiu de acţiune pentru libertate. E un sistem profund imperfect, care are nevoie să fie constant criticat, ca să nu degenereze, dar nu există niciun altul asemănător, care să se poată transforma din interior, şi în acest fapt constă superioritatea democraţiei asupra sistemelor totalitare”[3].

                                                   *

 Dintr-o altă perspectivă,  a  compatibilității  intelectualilor,  scriitorilor  și artiștilor cu politică, Mario Vargas Llosa e de părere că-i „foarte greu să împaci ambele lucruri. Politica  lucrează cu actualitatea, arta şi literatura operează cu ceva mult mai durabil. Dacă scriitorul şi politicianul sunt incompatibili într-un domeniu, atunci acesta este folosirea limbajului: în politică, limbajul devine un instrument ce repet şi ținteşte cât mai jos, pentru a ajunge la cât mai mulți. Scriitorul care ţinteşte cât mai jos şi cade în stereotipii și locuri comune se sinucide, astfel că e foarte greu să fie compatibili, dar există cazuri în care lucrul a fost posibil. E adevărat că experiența mea politică a fost dezastruoasă, dar am învăţat multe din ea. Mai întâi, că nu eram politician, că îmi lipseau virtuțile politice. Dar cred că nimic nu-i mai instructiv decât o campanie electorală pentru a cunoaște o ţară, a te cunoaşte pe tine însuți și a cunoaște și cealaltă faţă a politicii.

Un intelectual, un scriitor cunoaște din politică ce are ea mai bun: ideile, marile proiecte, idealurile sau utopiile, tot ce în politică e dezbatere intelectuală și creativitate, dar politica nu-i asta sau nu-i doar asta. Ea înseamnă și manevre, intrigi, lovituri sub centură și, mai ales, ieșirea la rampă a tot ce-i mai rău din fiecare, inevitabilă când se luptă pentru putere. Puterea scoate la lumină tot ce au oamenii mai rău în ei, iar lucrul acesta, mult mai bine decât citind, se învaţă trăind politica zi de zi”[4].

Un cuvânt nu sunt în stare să adaug la subtila observație, valabilitatea ei universală e cu neputință de contestat !

                                                  *

 O rază de speranță, totuși: „Nu trebuie să fii optimist de profesie, totuşi,  la ora bilanţului, cred că există mai multe motive pentru a fi optimişti decât pesimişti. Atunci când eram tânăr, lumea părea să meargă în mod iremediabil către comunism. Existau minorităţi democratice care cumva erau închise în ele însele; iar în restul lumii, unde nu erau nici comunism, nici minoritate democratică, erau dictaturi brutale, militare, corupte. Astăzi, panorama este alta. Comunismul s-a prăbușit, literal vorbind; și nu a făcut-o prin agenţi externi, ci din cauza incapacităţii de a satisface necesitățile elementare, chiar în țările unde a prins rădăcini (mă refer la Uniunea Sovietică, la China, la jumătate din Europa), rămânând două anacronisme brutale în lume: Coreea de Nord și Cuba. Nimeni nu crede că aceste două țări ar urma să fie modelele juste ale societăţii viitorului. Asta înseamnă că cel mai îndrăzneţ și mai rău adversar al culturii libertății democratice - în sensul progresului cultural, social, al drepturilor umane - a fost înfrânt. Cu toate acestea există dictaturi, există regimuri autoritare, dar niciunul dintre ele nu se prezintă ca o variantă de comunism. Şi în acest sens cred că putem vorbi de democraţii imperfecte, corupte în diferite grade, care sunt desigur departe de idealul adevărului, dar avem o bătălie care se poartă dinspre interior spre calea progresului umanității.

Una dintre problemele democraţiilor moderne, foarte bine expusă de Gabriel Liiceanu,  este acea prăbușire, volatilizare a valorilor spirituale și morale. Astfel încât, în ziua de astăzi, vorbim despre imperfecţiuni, deficienţe, una dintre faţetele acestora fiind corupția. Corupţia, de fapt, reprezintă suma tuturor bolilor în democraţie. În ziua de azi ne înfruntăm cu o mare provocare modernă: cum să facem să reînviem aceste valori?

 Bineînţeles, dacă mă refer la tradițiile liberale de sfârșit de secol XVIII-XIX, care credeau că pot să promoveze progresul uman prin înlocuirea religiei

cu cultura, cu siguranță se poate spune că acest lucru nu a avut loc. Chiar dacă au existat valori culturale, morala laică din secolul al XIX-lea nu a reușit să pătrundă într-un mod decisiv în realitate. Şi chiar dacă aceasta era propagată de minorităţi, o foarte mare parte din societate - prin faptul că deja nu mai credea în ideile religioase (în transcendenţă, în ceea ce înseamnă «lumea de dincolo») - s-a pomenit într-un gol moral. Acesta este marele risc al societății capitaliste, de a trăi în preajma unui gol, a unui vid moral. Toţi gânditorii liberali ai secolelor XVIII - XX (mă refer la Adam Smith, Hayek, Friedman, John Stuart Mill, Karl Popper, Isaiah Berlin) au promovat un capitalism care cumva se autoelibera. Acest capitalism a declanșat un semnificativ  progres material, dar a scos la suprafață și o faţetă degradantă, extrem de rea, promovând în indivizi o anumită lașitate și o lăcomie după bunuri. Societatea capitalistă liberă înseamnă şi un spaţiu intens destinat vieţii culturale, vieții spirituale. Acesta este singurul corector venit din interior al capitalismului. Există deci, pe de o parte, progres, dar, pe de altă parte, și acele instincte, așa cum le definesc Adam Smith sau Hayek. Din pricina lor trăim în ziua de azi această criză a sistemului, a întregii vieţi, care acţionează ca un fel de obturaţie în societate. Vorbim despre marile expansiuni financiare, bancare, antreprenoriale care, de multe ori, prin activitatea lor ilegală, criminală, determină criza societăţii, repercutată mai ales înspre cei mai săraci.

Nu aș vrea câtuși de puţin să spun că, de fapt, capitalismul este rău şi că trebuie să ne întoarcem la comunism. Numai că avem nevoie de aceste corecţii, de o fiscalizare a valorilor existente, morale şi culturale, astfel încât să nu cădem în formele mai periculoase și mai ascunse ale conviețuirii. Cred că de fapt marea provocare a lumii în care trăim este de a da un răspuns creativ precarităților ei, punând accentul pe factorul spiritual. Şi sunt de acord că acest accent nu trebuie să fie separat de factorul religios, religia înțelegând-o ca pe o minimă siguranță dată sensului vieții. Eu nu sunt practicant religios, dar laicizarea generală, pe care o gândim coextensivă capitalismului, nu a adus niciun beneficiu, ci numai prejudicii societăţii în care trăim. De aici prăbuşirea și volatilizarea valorilor, de aici avariţia, lăcomia și o anumită lașitate, care, toate, distrug legalitatea societății și dau libertate de expresie corupției. Astfel că, în momentele de criză pe care le trăim cu toții, trebuie să reintroducem aceste valori culturale şi religioase. Dar religia eu o văd ca pe un fel de ingredient diferit de sistemul statal. Dacă nu introducem o minimă fiscalizare a valorilor culturale şi spirituale, vom avea în continuare o lume injustă”[5].

În ciuda profunzimii sale intelectuale,  dar și a scurtei  experiențe  politice, Mario Vargas Llosa repetă mecanic sloganul „Corupția ucide democrația”, uitând, din păcate, că fenomenul  cu pricina este esența  însăși a capitalismului, coloana vertebrală  a sistemului  dominant în lume. Până nu vom recunoaște acest adevăr, vom continua să ne  mințim cu toantă naivitate...