În timpul unei crize de epilepsie, Mița „s-au deșteptat în fandasii” că ar avea darul vindecării. Umblă așadar din sat în sat și adună bolnavii disperați, „înșelându-i cu multe basne”; asta până când, într-o criză de nebunie, își ucide propriul copil și, de teamă, îl aruncă într-o fântână (1795). Altă „nebună” umblă despuiată pe ulițele târgului, stârnind hilaritate, dar și îngrijorare. Orice încercare de a i se acoperi goliciunea dă greș, căci „ea în nebunie rumpe hainele” (1823).
Ion „pune foc” (1796) caselor de prin mahalalele Bucureștilor; în 1795, Ion Pricea, cunoscut ca „smintit de minte”, își ucide tatăl, pur și simplu într-un acces de nebunie. Locul acestor „zăticniți” este în spatele zidurilor, sub strictă supraveghere și pază, consideră vodă, justificând trimiterea lor la mănăstirile Țigănești, Căldărușani, Râșca sau Snagov cu pericolul public pe care îl reprezintă și propunând recuperarea lor printr-un tratament spiritual.
Izolarea și citirea din Sfintele Scripturi sunt remedii generale și des folosite în atenuarea simptomelor smintelii. Cum boala vine de la Dumnezeu, tot de la Dumnezeu se așteaptă mântuirea. Nebunii furioși sunt trimiși la mânăstirea Sărindar, unde se află icoana Maicii Domnului, socotită „izvor de tămăduire a tuturor celor ce aleargă cu evlavie și cu credință, draci gonind, orbii, slăbănogii și tot felul de boale și neputințe tămăduind”. Programul de recuperare al mănăstirii Sărindar, și presupunem că și al celorlalte mănăstiri, prevede pază strictă pentru smintiții periculoși, obligativitatea participării la slujbe și citirea de rugăciuni „pentru îndreptarea minții”.
Iată cum, în 1827, trebuie să i se „îndrepte” mintea lui Dumitrache, „smintit de minte, ce încongioară prin politie (oaraș)”, care poate oricând să pună foc caselor din mahalale: „să orânduiești numaidecât a-l pune la odaia din mănăstire, care din vechime era orânduită și se ținea într-însa nebuni, și să-i orânduiești și paznic, a purta de grijă de dânsul și a-l aduce la sfânta biserică în toate zilele, dimineața și seara”.Punerea în aplicare a acestei porunci îi revine egumenului de la Sărindar, în timp ce sarcina „culegerii” acestor „zăticniți la minte” de pe ulițele mahalalelor este treaba marelui spătar.
Mănăstirea de la Gherghița devine atât de cunoscută pentru primirea și vindecarea „lipsiților de minte”, încât numele i se preschimbă în Malamuci sau Balamuci. Numele vine, potrivit doctorului Pompei Samarian, de la verbul slav „balamuți”, care ar avea sensul de „a vorbi ce nu trebuie”, a vorbi aiurea. La începutul secolului al XIX-lea, locul nebunilor rămâne închisoarea-azil, mânăstirile Mărgineni și Mărcuța „specializându-se” în îndeplinirea acestei funcții.
Prin 1840, doctorul Ștefan Episcupescu notează în însemnările sale cum unul dintre cumnații săi, cupid și desfrânat, sfârșește la Mărcuța. Există însă și nebuni simpatici, care nu fac rău nimănui. Un astfel de smintit, simpatic și inofensiv, generos și devotat, e Manea nebunul, care, pe vremea banului Ghica, colindă mahalalele Bucureștiului, strigând, fără să supere pe nimeni: „Toți boierii să moară, mă! Numai Manea să rămâie, mă!”. Un fel de: ori toți să muriți, ori toți să scăpăm!, așa cum scria mai târziu Nenea Iancu în piesele sale. (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )