Narghileaua completează și însoțește cafeaua și dulceața. Așezați pe sofalele ce înconjoară încăperea – o cameră din casa unui boier – , boierii își savurează narghileaua, după ce, în prealabil, au luat o dulceață de portocale și și-au potolit setea cu o bragă sau cu un lichior. La modă sunt narghilelele din lemn de iasomie, „lungi de câteva picioare, cu cupe de porțelan roșii”, iar tutunul este foarte aromat. Pentru a da parfum acestui tutun se îndeasă în narghielea și câteva gogoși frumos mirositoare, cunoscute sub numele de hurse.
În 1818, moda se schimbă în favoarea ciubucelor lungi din lemn de cireș „la care sunt îmbucate muștiucuri lungi de o palmă”, unele încrustate cu aur sau cu bucăți de mărgean cizelat. Narghileaua se găsește în toate spațiile de adunare. Recuzita se specializează și se multiplică. Se presupune că o mare curte boierească avea până la „o sută și mai bine de asemenea scule costisitoare de fumat”. De aici coboară și cluburile boierești înființate pe vremea lui Caragea și chiar în cafenelele din orașe, în special în cele turcești. La curtea domnească, a fuma în prezența domnului este o mare onoare. De altminteri, narghileaua și ciubucul sunt instrumente ale aristocrației, necesare în diferențierea socială, în timp ce luleaua se adresează tuturor.
Pentru boierime, siesta joacă un rol la fel de important ca și mersul la biserică. După principalele mese din zi, la prânz și seara, urmează o perioadă de retragere într-o stare de letargie între somn și veghe. Uneori se „câștigă” liniștea sau voia bună cu câteva hapuri de magiun sau de afion. Magiunul este o combinație de opium, lemn de aloie și plante aromate; preparatul, sub formă de hapuri, se înghite cu apă sau cafea. Afionul este opium pur, obținut din mac, și se consumă ca atare.
Opiumul se află printre produsele comercializate de spițerii, pentru că el oferă nu numai plăcere, ci alină și durerea. De aceea, urmele afionului apar mai cu seamă în documentele medicale. În rețete, el își găsește utilitatea în calmarea durerilor, iar un manuscris de la sfârșitul sec al XVIII-lea arată intensa sa utilizare în obținerea plăcerii trupești, fiind asociat atât cu stimularea potenței, cât și cu „stâmpărarea” trupului; „așișderea și afionul, măcar că cei de la răsărit îl socotesc foarte îndemnătoriu de pofta împerecherii și făcătoriu de chef”.
Alții îl consumă din obișnuință, fără să se gândească prea mult la el ca la o „otravă”, cum atrage atenția medicul Iuliu Barasch, ci doar ca o alinare a „cumplitelor veacuri trăite”. Liniștea și calmul asigură binele trupului. Și, ca-n „Moromeții” ,de peste aproape trei veacuri, ai lui Marin Preda, timpul curge în ritmul meterhanelei, fără să grăbească pe nimeni. (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
