La divorţ, importante sunt şi jalbele în care soţia îşi acuză soţul de sodomie, acuzaţii asociate uneori şi cu traiul rău.Termenul de sodomie se referă, în vocabularul teologic creştin, la o serie de practici sexuale care înglobează pe lângă relaţiile intime între indivizii de acelaşi sex şi raporturile sexuale anale sau orale. Biserica a considerat întotdeauna aceste tipuri de raporturi ca păcate foarte grave, deoarece puneau în pericol scopul primar al actului sexual: procreaţia.
Căsătoriţi pentru a respecta convenţiile sociale, bărbaţii îşi ascund cu greu înclinaţiile homosexuale, ştiind că acestea sunt blamate de societate şi, mai ales, de Biserică, dar ele ies la iveală în patul conjugal. Stana vine tocmai din satul Costeşti, judeţul Vlaşca, să-şi reclame ca sodomit soţul.
Barbul din Dobroteşti, judeţul Dâmboviţa, se află la al doilea zapis prin care promite că nu-şi va mai înspăimânta soţia cu „cereri scârnave” de sodomie; Tudor cojocarul din mahalaua Lucaci dă două zapise de schimbare în cinci luni, pentru ca, peste alte trei luni, să accepte despărţirea cerută de soţie.
Atâta timp cât poate fi îndreptat, sodomitul primeşte canon bisericesc pentru faptele sale şi, cu angajamentul trecut în condică, este lăsat liber. Abia când înclinaţiile sale depăşesc cadrul restrâns al familiei, autoritatea laică intervine şi-l pedepseşte. Panait grecul, deşi fusese reclamat în două rânduri de soţie, este pedepsit abia când îşi ademeneşte ucenicul în prăvălie. Imediat ce află, marele agă intervine şi-l închide, apoi îl bate şi-l globeşte după care îl lasă liber.
De observat că, în plan politic, sodomia este pedepsită ca oricare alt păcat trupesc prin plata gloabei, apărând din nou distanţa faţă de legea scrisă care prevede o pedeapsă teribilă: arderea păcătosului sau tăierea capului. În plus, este de reţinut diferenţa de judecată a aceloraşi fapte, dar manifestate în medii diferite: în interiorul cuplului sodomitul este iertat, în timp ce ademenirea unui partener de acelaşi sex devine abatere de la buna morală, sancţionată ca atare.
Dacă luăm în considerare pedepsele aplicate – canon bisericesc, închisoare, amendă, bătaie – ele sunt totuşi mult mai blânde în raport cu ceea ce spune Pravila şi, mai ales, în comparaţie cu ceea ce se întâmplă în alte medii ca Franţa sau Anglia. De exemplu, la sfârşitul secolului al XVII-lea, la Moulins, un soţ acuzat că şi-a constrâns soţia să întreţină raporturi contra naturii este ars în piaţa publică. Aceste execuţii au loc pe parcursul secolului următor, chiar dacă unii filozofi iluminişti au încercat să pledeze „în favoarea indiferenţei guvernului şi a societăţii faţă de o greşeală privată”.
La spovedanie, creştinii ar trebui chestionaţi asupra sexualităţii lor. Preoţii sunt sfătuiţi să insiste şi să ceară mărturisirea „devierilor sexuale” şi a secretelor trupului ascunse de ochii curioşi ai lumii înconjurătoare. Prima întrebare pusă unui enoriaş se referă la masturbare: „Spune-mi fiule, au doară ţi-ai stricat curăţiia ta cu malachia (masturbarea)?”, sună prima întrebare din chestionarul mitropolitului Antim Ivireanul.
Sodomia, un alt păcat grav, vine din urmă, abia apoi apar curvia şi adulterul, mitropolitul clasând gravitatea păcatului în funcţie de statutul civil al femeii cu care s-a comis: văduvă, nevasta altuia, călugăriţă, rudă, propria soţie. Se poate comite un păcat şi în interiorul unei relaţii maritale, atunci când bărbatul cere mai mult decât i se dă şi insistă să se împreune cu soţia lui „peste fire, afară din fire”.
Teama de pedeapsă i-a făcut pe mulţi probabil să treacă peste aceste „greşeli” şi să nu le confeseze duhovnicului sau poate că ele nici nu sunt cercetate de către preoţi aşa cum îi sfătuieşte mitropolitul. Secretul spovedaniei ne împiedică să ştim ce-şi spuneau preoţii şi enoriaşii la 1800. Cert este că ele ajung în spaţiul public al justiţiei datorită indiscreţiei celor din jur. (Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0)
